Ecoul pașilor răsuna prin castel, reverberând înapoi a pustiu. Tablourile, armurile, artefactele, mobila și toate celelalte decorațiuni moderne, cu denumiri pe care nu le cunoștea, păreau chipuri ale acelui ecou.
Pustiul din natură și cel din interior sunt diferite în viziunea lui. Cel din interior îl fascinează, căci îi arăta simultan nu doar golul, ci și toate esteticile pe care oamenii le crează încercând să cuprindă disonanța dintre părerile proprii și adevărul din jur.
Se plimbase prin acel castel sute de nopți în ultimii cinci ani. Știa fiecare colț, fiecare umbră și felul în care luna cădea prin geamuri noaptea. Se împrietenise cu umbrele, cu abajururile, cu aerul ce se plimba prin încăperi. Îi plăcea felul în care zidurile groase de granit ale castelului cuprindeau totul.
Iubea să fie de pază noaptea. Nu îi plăcea să o facă în timpul zilei, când locul era plin de adolescenți și ecoul uita a se naște. Erau prea mulți oameni de urmărit și prea multe amenințări.
Urca și cobora pe scări ca să treacă timpul. Ceilalți erau prea departe pentru a fi deranjați de zgomotele pașilor lui.
Își dădea seama că încă nu se obișnuise cu felul în care ordinea lumii se rearanjase pentru el. Pentru toți ceilalți oameni existența rămăsese neschimbată, iar asta era un lucru greu de împăcat. Ziua în care pricepuse cu adevărat de ce este capabil îl marcase și o rememora adesea.
Abilitatea de a putea simți aproape orice ființă vie, de la o anumită dimensiune, pe o rază de câteva sute de metri în jurul tău, nu era ceva ușor de acceptat. Ba mai mult, dacă se concentra pe ceva specific, simțea ființele la o distanță de kilometri. Ce îl neliniștea tot timpul, ca o durere slabă de măsea ce nu dispare niciodată complet, era că putea simți aplecările oamenilor.
De parcă cineva pusese o balanță de bine și rău în ei, iar el, deși nu putea controla nimic din acea balanță, știa pur și simplu către ce parte se înclină.
Văzuse multe cazuri în care deciziile au fost luate în contrast, dar asta îl neliniștea și mai tare. Știa clar, ca lumina zilei, că oamenii sunt previzibili. Asta până în punctul în care încetau să mai ia decizii doar pe baza emoțiilor.
Ce îl frustra mai tare era că nu putea niciodată să vadă acea balanță în el însuși. Trăia adevărul de care se temeau toți filosofii: să știi mereu cine sunt ceilalți, dar să ai mereu dubii în privința ta.
În final, se plictisi să urce și să coboare pe trepte. Așa că se așeză și privi în gol, cum adesea fac bărbații.
Atunci simți cum, în clădirea de lângă, cineva se deplasa către locuri în care regulile nu îi permiteau să o facă. Își dăduse imediat seama că era vorba de un băiat, de aproximativ șaptesprezece ani. Putea să își dea seama de asta și doar după forma tălpilor.
Îl simți cum deschide pe furiș ușa camerei. Pășea lent, precaut, știind că face ceva ce îi fusese interzis.
Îl urmări ieșind pe hol, cum merge către scări și începe să le coboare. Abia în acel punct se ridică de pe trepte, coborî grăbit către primul geam care îi permitea să vadă clădirea în care se afla tânărul și aștepta, pregătit să intervină.
Un alt lucru, însă, îl sperie. La marginea pădurii, mergând neliniștit încoace și încolo, îl simți. Nu era cel de care trebuia să se teamă cu adevărat, ci doar unul dintre ajutoarele lui. Unul slab, nesigur. Se întâmpla adesea ca ei să apară în preajma castelului, mai ales în timpul verii, când desfășurau programele pentru adolescenți, dar aproape niciodată nu făceau altceva decât să urmărească de la distanță.
Nu era, încă, niciun motiv pentru care să o deranjeze pe ea. Câtă vreme avea de înfruntat o singură umbră, se putea descurca singur. Avea cuțitul la spate, pistolul la coapsă.
Apariția umbrei îl distrase câteva clipe și pierduse șirul pașilor tânărului. Când își reîndreptă întreaga atenție înapoi către el, băiatul pășea în afara clădirii. După ce făcuse câțiva pași, apăruse în raza vizuală.
Un picior îi era desculț, dar nu pricepea de ce. Atent, băiatul pășea către linia pădurii, aproape de locul în care acea umbră se agita singură. Cu toate acestea, umbra nu se apropia de el, ci doar îl urmărea atent.
— Ce naiba faci?, vorbi Nicolas pentru sine.
Un puști tocmai ieșise din clădire, cu un picior desculț, la miez de noapte, fără niciun motiv pe care el să îl bănuiască. Din curiozitate, nu intervenea.
Băiatul pășea precaut, fără să se asigure în stânga și în dreapta dacă cineva îl urmărea. Când ajunse aproape de primul trunchi, ridică lent brațul. Cu degetul arătător, atinse scoarța.
Așa cum lichidul este tras în paiul din care bei, corpul băiatului fusese tras în trunchi și dispăruse cu totul din raza vizuală sau de simțire a lui Nicolas.
Inima paznicului palpită brusc. Nu era el în locul băiatului, însă Nicolas știa ce înseamnă asta. Toată pregătirea prin care fusese nevoit să treacă își arăta iarăși eficiența. Fără a se panica, închise ochii. Ignoră tot ceea ce era normal în jurul lui și se concentră să își amplifice simțurile, să îl caute.
Îl găsi repede, la câteva sute de metri mai adânc în pădure. Stătea în picioare, confuz, învârtindu-se speriat. Băiatul nu înțelegea ce se petrece, ce i se întâmpla. Nicolas, în schimb, pricepea.
La câțiva metri de el, băiatul simți lupul. La rândul lui, fiara îl simți pe băiat. Vântul purtase mirosul și urmărirea începuse, căci băiatul auzi fiara și o luă la fugă.
Nicolas apăsă pe butonul din mânecă și porni microfonul din gulerul hainei. Știa că băiatul nu avea cum să moară, dar distanța dintre ei era prea mare ca să poată face ceva de unul singur.
— Alla!, o strigă.
Ea nu răspunse, așa cum se aștepta paznicul. La scurt timp, în dreapta lui, praful și vântul păreau atrase într-un punct de gravitație. Ușor grăbit, din acel punct se construise corpul ei. Era înaltă, trecută de prima tinerețe. Părul blond cu șuvițe negre i se prelingea lung pe umeri.
— Ce e?, îl întrebă, surprinsă de nemișcarea lui.
Nicolas ridică brațul cu pumnul strâns, fără a-și muta privirea de la pădure. Nu avea nevoie să privească în direcția ei ca să perceapă tot ce se petrecea cu băiatul, însă asta îl ajuta să se concentreze.
Alla înțelese că trebuie să tacă, să aștepte. În timpul acesta, Nicolas urmărea cum băiatul alerga nestingherit prin pădure, de parcă vedea drumul. Nu dură mult și lupul fusese ucis.
Băiatul, speriat, abia reuși să se ridice pe ambele picioare. Se opri să privească la ceea ce văzuse, la cadavrul ce căzuse cald peste el. Amețit, se sprijini de primul copac pe care îl nimerise.
Imediat ce umerii băiatului se sprijiniră de trunchi, din același copac de la marginea curții, trupul băiatului fusese aruncat afară. Era speriat și acoperit de sânge.
— Doamne!, se scăpă Alla, văzându-l ieșind din trunchiul copacului.
Fără a sta pe gânduri, își risipi iarăși trupul în praf și vânt. Deveni ca o stafie imposibil de văzut, care putea călători prin aer. Așa ieși prin geamul crăpat al castelului și se apropie de băiat. Îl urmări cum fugea înapoi în clădire. Băiatul nu uită să-și ridice papucul pus pentru a bloca ușa. Era agitat și nu mai era atent la zgomotele pe care le făcea.
Intră în camera lui, unde colegii dormeau adânc. Pentru a fi sigură că nu se vor trezi, Alla, care plutea nevăzută, scăzuse nivelul oxigenului din aerul pe care ceilalți îl respirau, suficient cât ei să nu se trezească.
Speriat în continuare, băiatul se încuie în baie. Se dezbrăcă de hainele acoperite de sânge, le aruncă într-un sac menajer. Se aruncă sub duș, să se spele de orice pată uscată de sânge. Când termină, ieși iarăși din cameră, aruncă sacul în tubul de gunoi și, întorcându-se speriat, se întinse pe pat și adormi.
Văzând că băiatul este în siguranță, Alla plecă. Își readună trupul lângă gunoi, luă sacul aruncat de băiat și se întoarse în castel.
La intrare, Nicolas o aștepta.
— Cum vrei să le spunem și celorlalți?
Comments ()