Ieși din clădire prudent. Știa că nu are voie, dar asta nu îl mai putea opri. Ceva îl striga, îi poruncea să iasă dintre acei pereți și să se apropie. Trebuia să afle ce era acea umbră pe care o văzuse umblând prin pădure.
Deși era interzisă plimbarea nocturnă, ușile erau toate deschise din interior. Asta îi dăduse de gândit pentru o clipă. Se descălță și lăsă un pantof în ușă, să fie sigur că nimic nu îl va împiedica să fugă înapoi. Dacă cineva l-ar fi văzut, existau șanse foarte mici să îl și recunoască a doua zi. Erau prea mulți oameni acolo, iar noaptea, prea întunecată.
Afară, în aerul curat și rece ce cobora de pe munte, starea lui se schimbă. Simțea amenințarea naturii, care în viața de zi cu zi încetase de mult să mai existe. Nu își dorea să dea înapoi.
Un trosnet îi făcuse inima să tresare. După ureche, știa că nu era pas de om. Se depărtă de clădire și păși atent, ocolind lumina lămpilor, către prima linie de copaci a pădurii. Îi părea că o aude, că o simte.
Dintr-o pornire inconștientă, ridică lent mâna și, cu degetul arătător, înainta către trunchiul primului copac pe care îl fixase din privire. Avea scoarța groasă, veche și acoperită de un strat subțire de mușchi, pe care voia să o atingă. Trupul lui cerea asta. Își dorea să simtă asprimea, să absoarbă din umiditatea mușchiului, să rupă o bucată, să o ia cu el. Degetul îi era curat, îngrijit. Nu avea nici unghii, nici altceva la el ca să rupă sau să taie din scoarță.
Auzi același sunet din pădure. Privi în direcția din care provenise. Umbra era iarăși acolo. Își grăbi mișcările și atinse copacul.
Brusc, simți cum corpul i se sfâșie, de parcă fragmente din el erau trase în direcții opuse. Durerea era slabă, suportabilă, dar amețitoare. Închise ochii și, sprijinit de trunchi, așteptă. În final, senzația dispăruse. Atunci redeschise ochii.
Castelul și lămpile din jurul lui nu mai erau. Totul era scufundat în întuneric profund, ca în mijlocul pădurii. O adiere ce făcuse frunzele să freamăte îi confirmă această bănuială. Trunchiul copacului era altul, se simțea diferit.
Adrenalina începea să fie eliberată în corp, iar inima să o ia ușor la goană. Nu putea vedea mai nimic. Distingea doar forme vagi, distorsionate. Nici măcar luna nu putea pătrunde prin desiș. Se învârti pe loc de câteva ori. Nicio lumină, niciun semn, numai beznă, sunetele nopții și el, singur.
Un foșnet îl speriase. Ceva se mișca în pădure din mai mult decât voința vântului. Toată ființa lui îi spunea că ceva îl pândește, că are să fie ucis. Întâi cu pași mici, temători și orbecăiți, apoi cu întreaga ființă, o lua la goană prin pădure. Acum auzea clar pașii în urma lui. Auzea și plămânii, mai puternici, mai flămânzi de aer decât ai lui.
Alerga cât îl țineau picioarele. Deși ochii nu vedeau nimic, iar urechile auzeau numai moartea pe urmele lui, simțea pe unde calcă. Simțea fiecare pom, fiecare tufă, creangă moartă și frunză din drumul lui. Tot îi era clar, nu se îndoia de locul în care își punea următorul pas.
Dar în urma lui, cu aceeași claritate, venea umbra, sau orice ar fi fost ea. Însetată și mai rapidă decât el. Știa că nu îi poate face față, că nu poate scăpa numai alergând. Orice vietate ar fi trăit în pădure trebuie să fie mai rapidă decât el. Fugea, căci altceva nu putea face.
Alerga cu toată inima, dând în lături din calea lui orice creangă sau tufă. Pe măsură ce înainta, simți înaintea lui un obstacol: un trunchi gros căzut de-a curmezișul. Nu exista o rută bună prin care să îl ocolească: pădurea devenea mult prea deasă. Fără a se opri din alergat, făcuse o alegere. Sări cu brațele înainte pe sub trunchi, alunecând peste frunzele moarte și pământul moale. Ajungându-l din urmă, fiara hotărâse diferit și, pășind pe trunchi, se hotărâse să sară.
Dar Teo, în vreme ce aluneca, simțise labele fiarei atingând trunchiul și, mai mult din reflex, se răsuci. O mână și-o duse la ochi, acoperindu-i, așa cum face omul când trebuie să se păzească, iar cealaltă, din același reflex, o îndreptă către fiară, crezând că poate mai câștigă câteva clipe.
Și în acele fragmente de secundă când brațul lui drept se extindea către fiară, cu palma întinsă, pielea i se crăpă și se deschise. Un vârf ascuțit de lemn țâșni cu forță, parcă aruncat.
Trupul fără de viață al lupului căzu peste Teo, acoperindu-l. Abia când o picătură de sânge i se prelinse până pe buze, pricepuse că totul se sfârșise.
Comments ()