- Capitolul pe care urmează să-l citiți nu este încă în versiunea sa finală. La final, veți găsi câteva notițe despre ce aș dori să modific sau să îmbunătățesc. Încerc, astfel, să vă invit să asistați la procesul de creație, să vedeți cum evoluează textul și cum prinde formă. Orice feedback este binevenit – poate chiar vom construi împreună ceva memorabil. 😉
La răsărit, când razele soarelui cucereau pădurea și o aduceau la viață, Nicolas înainta de unul singur prin desișul tăcut. Nu se odihnise deloc, iar tura i se lungise peste așteptări. Picioarele îi erau grele, dar mintea îi alerga nestingherită printre gânduri. El era singurul care știa detaliile despre ceea ce se petrecuse peste noapte cu Teo.
Îl identificaseră pe băiat în baza de date cu o ușurință aproape neliniștitoare. Era una dintre cele mai palpitante zile de când devenise gardian, iar adrenalina îi pulsa în vene, ținându-l alert în ciuda oboselii.
Înaintând printre copaci, ajunse la cel către care bănuia că Teo se transportase. Transportase. Iar cuvântul ăsta îl rodea pe interior. El prefera să-i spună teleportare, dar Akio îi explicase cu lux de amănunte motivul pentru care transportare era mai corect. Niciunul dintre cei trei gardieni ai naturii nu dispărea și reapărea pur și simplu în alt loc, ci doar se deplasau prin mediul specific fiecăruia, la viteze ce sfidau logica umană.
Ar fi fost imposibil să nu remarce că întreg copacul din care corpul lui Teo ieșise era diferit. Mai viu, mai verde, fără urmă de uscăciune. Frunzele foșneau ușor, ca și cum ar fi absorbit energia dimineții. Privi înainte, pe traseul pe care băiatul îl parcurse în alergarea sa. Pădurea era schimbată: mai vie, mai curată, ca și cum plouase doar în acele locuri prin care băiatul trecuse. Era o priveliște cum nu mai văzuse, de parcă o nouă pădure tânără se năștea într-una bătrână, ramură cu ramură.
Cu pași calculați, recrea parcursul băiatului, încercând să înțeleagă felul în care acesta reușise să creeze acel traseu în beznă. Ajunse la trunchiul cel răsturnat. Era chiar mai uimitor: deși părea rupt de suficient timp, porțiunea sub care Teo se strecurase era vie, de parcă abia se rupsese. Scoarța, în loc să fie uscată și crăpată, pulsa cu sevă proaspătă.
Își așeză palma pe trunchi, crezând că va simți ceva diferit. Nimic. Se urcă pe trunchi, ochii lui scanând cu atenție fiecare detaliu. Acolo, de partea cealaltă, găsi trupul mort al lupului gri, străpuns de o suliță lungă de lemn verde.
— Am ajuns!, îi anunță pe ceilalți.
Alla ajunse prima, adunându-și trupul din aer, ca un abur care se solidifică treptat. Fateh ieși din pământ, silueta sa materializându-se din sol. Rose, ca un mic nor de ceață, se adună din umiditatea dimineții. Toți patru stăteau în cerc, în tăcere, în jurul cadavrului.
— După cum am spus, rupse Nicolas secundele de tăcere. Dar nu am anticipat… aia, spuse arătând către suliță.
— Incredibil!
— Mai mult: dacă o luați la pas înapoi, pe traseul pe unde a alergat, toată pădurea e mai vie... dacă are sens ce spun.
Rose lăcrimă, iar lacrima ei se evaporă înainte să atingă pământul.
— În sfârșit, s-a întâmplat, spuse Fateh, lăsându-se pe vine. Degetele sale atinseră pământul, analizând atent dovezile.
— Ce înseamnă asta pentru noi?
— Nu știu, Nicolas. Akio și *nume vor decide ce trebuie făcut, cum și când. Dar trebuie să fie curând.
— Înțeleg că ei decid, dar... imaginați-vă cum se simte puștiul.
— Așa cum te-ai simțit și tu.
— În niciun caz!, se apăra Nicolas. Eu nu am omorât niciun lup cu o suliță de lemn ieșindu-mi din palmă. Nici nu m-am transportat în pădure.
— Așa e, râse Alla, cu un zâmbet nostalgic. — Tu îți foloseai puterile ca să evadezi din închisori.
Nicolas îi răspunse cu o privire îngustată, dar plină de amuzament.
— Haha! Deci cum abordați lucrurile acum?
— La fel, lămuri Fateh, vocea lui părând desprinsă de orice ezitare.
— Cum la fel?, insistă Nicolas, agitat, pașii lui scârțâind ușor frunzele uscate de sub tălpi.
— Doar pentru că a durat aproape *80 de ani să se întâmple, nu-l face mai special. Nu noi alegem timpul, locul sau omul.
Nicolas își ridică mâinile, gata să contreze, dar cuvintele i se frânseră pe buze. Se răsuci pe călcâie și își făcu cale întoarsă, pașii lui răsunând apăsat în liniștea pădurii.
Rose îl urmărea cu o privire întrebătoare, iar când el dispăru printre copaci, se întoarse către Fateh.
— Chiar nu e diferit? întrebă ea, vocea ei vibrând de incertitudine.
De data asta, Fateh ezită. Ochii lui negri căzură pe trunchiul lupului, iar un gând îi trecu ca un fior prin minte.
— Sincer... greu de estimat. Ceea ce a reușit să facă, nivelul acesta de manifestare, este cu adevărat neobișnuit. Dar în final, toată situația este neobișnuită. Ce și cum este, vom afla.
Fără alt cuvânt, apucă sulița de capătul ascuțit și o smulse din trupul lupului. Se auzi un sunet sec, ca de ramură ruptă, iar sângele coagulat se prelinse lent pe lemnul verde.
— E aproape perfectă, observă Alla, apropiindu-se cu pași mici și studiind textura lemnului, liniile drepte ale suliței.
Fateh nu răspunse. Cu o mișcare sigură, deschise o groapă în pământ. Puse sulița înăuntru și închise groapa la loc, fără niciun semn că acolo fusese ceva.
— Cu lupul ce facem? întrebă Alla, aruncând o privire peste umăr.
— Nimic, răspunse Fateh scurt. Privirea lui rămase fixată pe locul unde sulița fusese îngropată. Apoi, fără să mai adauge alt cuvânt, se scufundă în pământ, lăsând doar o ușoară adiere în urmă.
Pădurea se așternu din nou în tăcere, ca și cum nimic nu se întâmplase.
*
Gustul metalic al sângelui îi înțepă vârful limbii, smulgându-l brusc din somn. Teo se ridică în șezut, respirând sacadat. Camera era cufundată în liniște; toți ceilalți moțăiau între somn și trezire, un murmur vag răsunând în aer. O fi doar sânge din gingii... gândi el, încercând să-și calmeze respirația. Dar imaginile cu fuga, pădurea, lupul... i se repeziră secvențial în minte, ca un film derulat pe repede înainte.
Totul părea real. Prea real. Se zbătea între două realități, între ce-și amintea și ceea ce vedea în fața ochilor acum, în camera mică și întunecată. Ochii îi fugiră către geamantan și atunci își aminti: hainele lipsă. Le aruncase el însuși, îmbibate cu un miros de pământ și sânge.
Împietri. Nu știa ce să creadă, nici ce să facă. Privirea i se lipi de propriile palme. Își amintea clar senzația de furnicături când pielea i se desfăcuse și din ea se născuse sulița. Detaliile se conturau în mintea lui cu o claritate imposibilă: colții lupului, privirea lui înainte de final, strălucirea ascuțită a lemnului ce-i străpungea pieptul.
Deși se salvase pe sine, nu putea scăpa de sentimentul straniu că o crimă fusese comisă. Stătea acolo, în tăcerea camerei, cu amintirea acelei senzații de putere. Știa că încălcase reguli. Știa că fusese la centimetri de a fi sfâșiat și spera să scape cu ambele... până când ar fi putut înțelege ce putea face cu acea amintire.
Camera se așternu din nou în tăcere, dar în mintea lui, lupul încă se zbătea între viață și moarte. ***
- *Nume - Îmi trebuie un nume pentru un nou gardian, cel responsabil de comportamentul uman. Nu m-am hotărât nici asupra originilor lui (țara, cultură, etc.).
- **80 de ani - Încă nu am aliniat foarte bine și clar șirul evenimentelor pentru a se potrivi până la nivel de ani, zile și chiar ore sau minute.
- ***Impact psihologic și caracter pentru Teo - Am nevoie să îmi clarific cum aș dori să portretizez impactul psihologic și caracterul lui Teo pentru a se alinia cu evoluția lui ca personaj, dar și pentru a regla relaționările lui cu toate celelalte personaje.
Comments ()