Timpul căpătase altă nuanță pentru Teo. Apariția bruscă a străinului care îi vorbea bine limba trebuia să aibă o legătură clară cu cele petrecute. Privi lănțișorul și dintele care îl împodobea. Era alb, lucios, curat. Dintele ar fi putut fi înfipt în gâtul lui, dar acum urma să îi atârne de gât ca un trofeu.
Se răzgândi. Îl mototoli și îl ascunse în buzunar. Nu ar fi avut cum să explice cuiva de unde îl are și oricum nu era în obișnuința lui să poarte astfel de accesorii. Se dezlipi de perete, mai privi o ultimă dată, încrezător, către pădure și plecă. Se simțea mai curajos, mai puternic. Interacțiunea cu străinul îi confirmase cel puțin un lucru: nu își pierduse mințile.
Restul zilei trecuse ca un vis. Profesoara care ar fi trebuit să îl supravegheze nu îl deranja nici ea. Aproape că uitase de existența lui și făcea tot posibilul să nu îl supere. Era conștientă că, fără Teo, n-ar fi trăit o asemenea experiență. Accepta situația cu resemnare și, pentru prima dată în patru ani, îl respecta cu adevărat. Umbla toată ziua prin castel, prin pădurea și potecile din împrejurimi și părea că trăiește o tinerețe ratată.
Deși se aștepta ca ignoranța profesoarei să îl supere, Teo era recunoscător pentru libertatea de care avea parte. Profita de ea la maximum, căci seara nu se lăsa așteptată. Pentru restul zilei se implicase în orice activitate pentru a face timpul să se scurgă, dar nu se simțea obosit.
Când seara veni, el doar stătea întins în pat, cu ochii deschiși, așteptând. Abia când lumina se stinse în cameră, inima începuse să îi palpite de agitație. Își dorea să afle cât mai degrabă ce este cu locul acela, ce ascunde, cine era omul respectiv, de ce știa lucruri la care nu fusese martor.
Își construia în minte felurite scenarii. Din când în când se uita fie la palma din care ieșise sulița, fie la ceasul telefonului. Ar fi vrut să își pună alarma la o anumită oră, dar nu putea risca să îi trezească pe ceilalți. Aștepta și părea că nimic nu mai mișcă în jurul lui.
Afară, luna punea stăpânire pe cer, iar stelele se înmulțeau necontenit. Pădurea ședea ca întotdeauna, ca o fiară adormită, indiferentă în suflarea rece a munților. Vântul bătea leneș.
După zeci de minute de liniște, se auzi urletul unui lup. Atunci Teo privi iarăși ceasul. Trecuse de miezul nopții. Se dezveli. Era deja îmbrăcat în haine obișnuite. Se încălță și ieși fără ezitări.
Ușa castelului era, în mod ciudat, deschisă larg. O privea din colțul clădirii unde erau cazați toți. Părea că îl încurajează, îl invită. Cu toate acestea, rămânea pe loc, cuprins de ezitare, privind ușa de la distanță, ca și cum ar fi cerut o garanție tăcută. Simțea nevoia să se retragă sub ramurile teiului uriaș din curte. Să aștepte acolo ca ceva să-i ofere ultima siguranță de care avea nevoie. Se simțea bine sub ramurile teiului, în vreme ce lemnul ușii uriașe avea ceva periculos în estetica lui. Deși pe ușa castelului se strecura afară o lumină obscură, i se părea în continuare că este mult prea întuneric.
În vreme ce punea lucrurile în balanță, în ușa castelului începuse a se contura o umbră.
– Haide! îl strigă tare, de parcă era plină zi. Ai ales prost momentul în care să-ți fie teamă.
Era el. Îl recunoscuse mai mult după glas decât după siluetă. Purta în continuare mâinile în buzunarele pantalonilor. Chemat, înaintă încrezător către castel și către acel om. Dacă reușise să ucidă un lup, un om nu îl mai speria chiar atât de mult. Urcă scările plin de energie și se opri în fața lui.
Omul era mai înalt decât el. Îl privea zâmbind.
– Mă bucur că ai venit, îi spuse.
Teo nu știa ce să îi răspundă.
– Știi că, odată ajuns, nu mai există cale de întoarcere.
Teo se uită în urma lui.
– Atunci aia ce-i?, îi spuse arătând drumul pe care venise.
Omul nu era tocmai pregătit pentru un astfel de răspuns. Râse.
– Dacă lucrurile ar fi mereu așa ușor cum ne-am dori să fie, n-ai mai fi fost fugărit de un lup noaptea trecută.
Teo nu înțelegea ce vrea să spună.
– Și acum?, îl întrebă văzând că nu se întâmplă nimic.
– Acum este ultima ta șansă să te întrebi dacă chiar îți dorești să afli adevărul sau te întorci pe drumul pe care mi l-ai arătat și transformi, îi arătase către buzunarul în care încă avea dintele, într-un vis urât, dar neimportant.
Teo, uimit că omul știa unde se află lănțișorul, își puse palma peste buzunar, de parcă își dorea să se asigure că este acolo.
– Nu este ne...
– Nu-i mai strica seara, Henri! Are suficiente de aflat și fără să te mai suporte, se auzi o voce vioaie din interiorul castelului. Iartă-mă, Teo, de întârziere! Nu era în intenția mea să te las atât de mult cu Henri! Vârsta, însă, are tabieturile ei și te rog să mă înțelegi, vorbi bătrânul, apropiindu-se de ei.
Teo îl recunoscuse imediat. Era același bătrân japonez de la conferințe.
– Mă bucură să te văd și să te cunosc mai de aproape, îi spuse bătrânul, dând mâna cu el. Mai știi cum mă cheamă, așa este?
– Akio!, răspunse Teo, fără a se gândi.
– Dacă ne știm numele, este deja de parcă ne-am cunoaște. Haide cu mine! Să îl lăsăm pe Henri să își păzească propriile buzunare. Noi avem multe de povestit. Ești bine? Este o oră târzie.
– Da, îi spuse Teo liniștit, urmându-l în castel.
Mergeau lent, în ritmul bătrânului.
– Ești o fire tare calmă, nu-i așa? Îți spun sincer, eu încă am emoții când întâlnesc persoane noi, însă tu îmi dai un sentiment tare familiar.
– Toată lumea vorbește românește aici?, nu se putu abține. Akio vorbea fluent.
– Haha! Bună întrebare. Înțeleg că este șocant să îți auzi limba în contexte străine. Dar nu, doar Henri și eu.
– Vorbiți foarte bine!
– Mulțumesc! Ar fi fost inconfortabil să vorbim în engleză, nu crezi? Eu, unul, prefer să fiu cât mai aproape de esența unui om și este greu să ajungi acolo dacă nu îi vorbești limba.
Înaintau prin castelul slab luminat, pe coridoare necunoscute. În timpul zilei, doar anumite săli și camere erau deschise, dar acum Akio îl purta în zone noi, de parcă asta era un lucru normal. Îl fascina labirintul ascuns al holurilor și încăperilor. Nu ar fi bănuit că spațiul interior al castelului este atât de vast.
– Mulțumesc că ai răbdare cu un bătrân, continuă Akio să îi vorbească. Tu ai venit aici ca să ți se răspundă la întrebări, iar eu îți vorbesc despre plăcerile mele. Haha! râse scurt.
Intrară într-o cameră micuță, ca o mică bucătărie, cu o masă în centru.
– Te rog, așează-te! – îl invită bătrânul. – E oră târzie pentru mine și aș dori să beau un ceai. Îți fac și ție.
Teo ascultă. Se simțea liniștit în jurul lui Akio, deși nu trecuse multă vreme de când îl cunoscuse mai de aproape. Avea aerul bătrânilor care se bucură de ultimii ani ai vieții, iar lui Teo asta îi amintea de propriul lui bunic.
Akio, cu mișcări clare, porni fierbătorul. Până se înfierbânta apa, pregăti cănile, pliculețele și mierea. Le așeză pe ambele pe masă. Fiecare mișcare fusese calculată, încât, când se întoarse, fierbătorul se oprise singur, la câteva clipe înainte de a fi ridicat. Turnă apa în căni și se așeză de cealaltă parte a mesei.
– Acoperă cana cu farfuriuța și așteaptă câteva minute, ca să nu ratezi nimic din gust. Îți promit, nu ai mai băut un astfel de ceai. Acum, te rog, povestește-mi cum a fost toată întâmplarea. Nu l-am lăsat pe Henri să îmi povestească versiunea lui, îi spuse cu același ton cald. Am vrut să îmi povestești tu, în felul tău, totul. Ai vrea?
– Da… Dar nu știu cum să încep.
– Nimeni nu știe niciodată. De obicei, doar spune-mi primul cuvânt și restul izvorăsc de la sine.
– Doar… începuse Teo privind în jos, căzut pe gânduri. M-am trezit la un moment dat în timpul nopții și nu am mai putut adormi înapoi. Eram agitat și ceva mă neliniștea. Auzeam vântul și frunzele. O să sune straniu…
– Sunt bătrân. Va fi greu să îmi spui ceva straniu care să mă uimească.
– Simțeam că mă strigă… pădurea!, accentuă cuvântul și urmări reacțiile lui Akio. Nu aveam stare și așa am decis să ies. Când am ajuns afară, vocea aceea părea mult mai puternică și undeva în pădure, ca și cum cineva… Credeam că cineva este acolo, ca o umbră, dar nu îmi era teamă. Am vrut să mă apropii de pădure și atunci părea că un copac anume mă… strigă, făcuse aceeași pauză. Nu aș ști cum să explic.
– E în regulă. Ceea ce spui nu pare ciudat. Te rog, continuă.
– M-am apropiat de acel copac și l-am atins, reveni încurajat. Atunci am simțit că amețesc și corpul părea să-mi fie tras în multe direcții… de parcă eram ciupit totodată. Până m-am adunat să înțeleg mai bine ce se petrece, m-am trezit în beznă. Mi-am dat seama că eram în mijlocul pădurii, dar nu aveam idee cum am ajuns acolo. La început am crezut că mi s-a făcut rău, că mi-am pierdut… contactul cu realitatea? Și așa am ajuns… oriunde eram. Când mi-am revenit, nu mai vedeam castelul.
Se opri din vorbit. Tăcea. Își freca degetele prin palmă. Gândurile sau detaliile păreau a-l neliniști.
– Atunci am auzit ceva în pădure și m-am speriat. Am început să alerg și de aici lucrurile devin și mai ciudate. Inima îmi bătea tare. Sigur adrenalina mi-a urcat mai puternic ca niciodată. În bezna aceea, totuși, vedeam pădurea!, ridică tonul, uimit de propriile afirmații și entuziasmat că poate vorbi despre ele.
– Vedeam frunzele, copacii, totul! Și trunchiul, când a apărut înaintea mea… știam că e cea mai rapidă opțiune să alerg pe acolo! Nu pot spune cum. A fost un reflex. Ce nu înțeleg mai exact e că simțeam și lupul în urma mea. Mi-am dat seama că era lup în timp ce alergam. Îi simțeam blana, picioarele prin frunzele pe care le atingea… Simțeam senzația blanii lui direct pe piele, de parcă îl atingeam chiar eu! Iar restul… cum am sărit pe sub trunchi, a fost executat inconștient. Mi-am pus mâna la ochi, căci eram sigur că voi muri. Cealaltă mână, spuse privind în palma cu pricina, am întins-o către lup, dar am simțit iar furnicături… ba nu. Era mai clar de atât. Simțeam că mă doare! Se simțea ca lemnul ud. Am înțeles că senzația a fost reală abia când am văzut că nu murisem, glasul i se amestecă din nou cu teamă și făcuse ochii mari, de parcă înaintea lui, pe masă, era chiar cadavrul. Lupul zăcea mort peste mine! L-am rostogolit și am văzut… sulița, că altfel nu o pot numi. Șocul a fost… Țin minte că am vrut să mă ridic, să plec. Dar m-am împiedicat și m-am izbit de un copac. Apoi, iarăși acea amețeală și eram din nou în curte, de parcă nu plecasem. Dacă nu aș fi fost plin de sânge… nu aș fi crezut că toate s-au întâmplat. Chiar și așa…
– Chiar și așa – preluă Akio, cu siguranță a fost un lucru greu de procesat – îl întrerupse Akio, văzând cum își schimbă stările în vreme ce povestește.
Bătrânul începuse să soarbă din ceai. Îl privea pe Teo atent.
– Și, despre toate cele întâmplate… ce părere ai?
– Nu am nicio părere, răspunse tânărul, ușor aprins. Credeam că sunt nebun, dar a apărut… Henri? Și mi-a dat de înțeles că știe totul și mi-a dat și asta!, scoase dintele din buzunar și îl arătă bătrânului.
Akio luă dintele și îl privi atent.
– Înțeleg că nu ai avut o zi ușoară. Pentru început, doar vreau să îți aduc liniște asupra faptului că nu ai înnebunit deloc. Ceea ce descrii este posibil. Mulțumesc că mi-ai spus lucrurile așa cum le-ai trăit tu.
Îi întinse dintele înapoi. Teo se mai liniști. Își pregăti ceaiul și sorbi prima înghițitură. Fața i se lumină.
– Haha! Ți-am spus: cel mai bun ceai, cum n-ai mai gustat până acum! Creștem noi aici fiecare plantă și avem propriile noastre combinații de gusturi, îi explică. Altă pasiune a unui om bătrân. Nu mi-a plăcut niciodată cafeaua.
Teo continua să soarbă guri mici, fierbinți.
– Să încep eu acum, cu începutul mai puțin abrupt. Crezi în Dumnezeu?
– Care dintre ei? – răspunse tânărul.
– Haha!, ești perspicace și întrebarea este justă. Ești din România, țară creștină, deci Dumnezeul creștin sau Isus.
Teo ezită.
– Cred că ceva există, dar să îi pun un nume așa clar… nu știu.
– Înțeleg. Atunci voi aborda numai prima parte și îți voi confirma un lucru: un Dumnezeu există. Îți voi arăta și dovada mea curând. Cât de familiarizat ești cu povestea creației? Aici, în Vest, cea mai cunoscută poveste este cea care îi include pe Adam și Eva.
– O știu destul de bine.
– Mă bucur. Voi face totuși o scurtă aducere aminte. Trebuie să ierți nazurile unui bătrân care i-a învățat pe alții toată viața lui. Repetiția și aducerea aminte sunt bune. Și voi continua prin a-ți explica totul legat de ceea ce ai pățit… Nu te sperii ușor, nu? Nu contează.
Teo asculta atent, uimit în continuare de fluența pe care Akio o avea într-o limbă care nu îi era nativă. Bătrânul era liniștit și ușor amuzat, de parcă nu făcea asta pentru prima dată și totul era o joacă.
– Se spune că Dumnezeu a creat totul în șase zile și se presupune, poate eronat, că în ziua a șaptea s-a odihnit. El l-a creat pe Adam, apoi pe Eva. Până aici putem spune că avem facerea lumii, tot procesul. Povestea continuă cu Eva și apoi Adam care încalcă porunca lui Dumnezeu de a mânca din fructul oprit. Narativ, aici putem spune că începe o nouă fază sau o nouă poveste, căci omul este izgonit din Rai și astfel o nouă ordine a lumii se creează. Îți sună cunoscute toate detaliile și au sens în felul în care le povestesc?
– Suficient.
– De aici intervine necunoscutul și noul. Nici nouă nu ne este clar, dar undeva, în timpul acestor creații, alte câteva, noi le spunem Rădăcini, au fost create și lăsate pe pământ.
– Rădăcini a ce?
– Noi le spunem Rădăcini căci metaforic este un nume mai potrivit. Mai degrabă sunt obiecte și este ușor să le descriu tehnic, căci forma lor este clară. Și un copil de grădiniță le poate recunoaște. Cu toate acestea, sunt mult mai complexe decât putem descrie. Aceste rădăcini-obiect sunt în număr de patru: un glob pământesc, un creier uman, un corp de om și o armă, mai specific, un fel de sabie. Fiecare de dimensiunea unui camion.
Teo făcuse ochii mari. Nici aroma plăcută a ceaiului nu îl mai fascina. Râse scurt, chiar dacă bătrânul părea serios.
– Sună absurd! Cine le-a creat, tot Dumnezeu?
– Este singura noastră explicație.
Bătrânul se oprise din vorbit. Îl privea atent pe tânăr. Putea vedea în privirea lui cum încerca să așeze lucrurile la locul lor. Erau toate lucruri greu de crezut, dar părea că acele detalii îl făceau să uite de șocul episodului din pădure.
– Și ce legătură ar avea ele cu mine?
– Aaa! Altă întrebare bună. Aceste obiecte, complexe după cum am menționat, sunt mai degrabă simboluri sau un fel de maeștri în anumite zone sau domenii. Știi cum Zeus stăpânea, se zice, fulgerul? Aceste obiecte stăpânesc, fiecare, anumite calități și forțe.
– Cum ar fi?
– Sabia stăpânește sau simbolizează simțurile. Corpul uman, evident, stăpânește capacitățile unui corp. Mintea, care este o reprezentare a conștiinței, inteligenței și înțelepciunii, excelează în toate. Globul, o reprezentare a unor elemente și forțe ale naturii. Totul clar până aici?
– Da. Sună foarte Hollywood!
Bătrânul nu luase în seamă remarca.
– Globul, mai precis, stăpânește aceste elemente: apa, aerul, pământul, sau elementele considerate pământ, și ultimul, mai contraintuitiv și neobișnuit: plantele. Dar aceste Rădăcini nu fac nimic în sinea lor. Prin metode neclare nouă, ele aleg reprezentanți umani ai acestor elemente pentru a le stăpâni într-o oarecare măsură. Noi îi numim Gardieni. Pe scurt, tu ai fost ales să devii gardianul a tot ce înseamnă plante. De aceea tu, mai clar decât oricine, poți auzi cum te cheamă pădurea.
Liniștea se lăsă iar. Teo stătea mai mult împietrit în scaun, atent la orice vorbă. Akio sorbea zâmbind din ceașca lui de ceai, așteptând ca efectul destăinuirilor să se manifeste.
– Și ceea ce am făcut eu… Ce am făcut mai exact?
– Pe scurt, te-ai transportat prin pădure folosind plantele ca mediu de transport și, din energia proprie concentrată în palmă, ai creat acea suliță.
– Adică pot crea sulițe din lemn în palmă?!, se miră Teo, schimbându-și atitudinea și ridicând tonul.
Akio râse, amuzat de reacția lui copilăroasă.
– Teoretic și în general, da. Mă îndoiesc că ai putea acum. Încearcă! Dar ține palma orientată către perete, te rog.
Teo se ridică de pe scaun. Teama îi trecuse cu desăvârșire. Își privi aceeași palmă, pe urmă o îndreptă către perete. Se concentră. Nimic. Își privi iarăși palma, o îndreptă către perete. Iarăși nimic.
– Noaptea trecută ai reușit, după cum ai remarcat, datorită adrenalinei, dar și a ceea ce numim prima manifestare. Este momentul în care Rădăcina te alege drept gardian și îți oferă veleitățile necesare pentru asta.
– Și când o să pot iar!?
– Cu timpul. Răbdare. Dar începând din seara aceasta îți va fi ceva mai ușor. Haide după mine! Este timpul să îți arăt că nu mint deloc.
Akio se ridică, încet. Lăsă cana acolo unde era și porni pe holuri, cu Teo în urma lui. Se îndreptă către un coridor retras. La capătul lui era o ușă veche și aparent bine zăvorâtă, fără clanță. Avea doar un pătrat metalic în mijloc. Bătrânul ridică mâna și, în buricele degetelor, o lumină verde-albastră se aprinse. Atinse plăcuța metalică și ușa se deschise singură.
O serie de scări circulare se iviră. Lumina era slabă în acel loc. Pereții erau reci, de stâncă tăiată fin. Aerul era foarte proaspăt, dar nu era nici o adiere de vânt sau urmă de aerisire. Pe măsură ce înaintau, o lumină caldă, cu aceleași nuanțe de verde și albastru, urca pe acel coridor. Teo devenea din ce în ce mai curios. Își dădea seama că se coboară mult sub castel. Ar fi vrut să treacă înainte, să ajungă mai rapid la capăt.
În schimb, era forțat să înainteze în pasul grijuliu al bătrânului. Când, în final, coborâră ultima treaptă, lumina devenise clară. Înaintea lui Teo, peste umărul lui Akio, apăruse Rădăcina. Era exact așa cum o pictase bătrânul prin cuvinte. Planeta Pământ: cum știa că este văzută din imaginile din satelit publicate pe internet. Se vedeau norii suflați și remodelați de curenții de aer, apele și valurile lor, continentele în mărimea lor reală, cu munții care se desprind în relief. Totuși, dimensiunile erau ușor diferite de ceea ce știa tânărul. O privea fascinat, orbit de frumusețea și puterea pe care o simțea. Akio, care mai văzuse acele expresii, se bucura de experiența tânărului.
– Frumos, nu-i așa?
Teo se mulțumi doar să aprobe din cap.
– Spune-mi cum te simți.
– Simt furnicături! Nu doar prin piele. Simt sângele cum mi se împrăștie în corp, cum trece prin inimă și ajunge chiar și în ochi. Simt ceva de neclintit. Putere. Dar mai ales simt liniște.
Akio zâmbi. Băgase mâna în buzunar.
– Mă bucur. Din păcate, nu mai avem mult timp pentru această seară. Ziua de mâine are oportunitățile ei, care ne așteaptă. Trebuie să ne și odihnim, dar fii liniștit: vei afla tot în următoarele zile. Deci, te rog să fii atent. Vezi această sămânță?, spuse ridicând-o pe vârful unui deget. O voi arunca sau ascunde undeva în cameră. Nu poți ști ce aleg. Aș vrea să încerci să o găsești.
Teo se uită puțin uimit, dar aprobă cu o mișcare verticală a capului.
– Te rog, închide ochii și pune mâinile la urechi. Nu vreau să auzi niciun pas.
Teo făcuse întocmai și aștepta. Când Akio îi așeză mâna pe umăr, îi deschise. Privi în încăpere. Își dăduse, în final, seama de toate detaliile pe care le ratase.
Camera era imensă, fără niciun stâlp de susținere. Mobilă din lemn, în cele mai neobișnuite și imposibile forme, umplea spațiul, iar majoritatea aveau deasupra o mică plăcuță metalică, asemănătoare cu cea văzută pe ușa deschisă de Akio. Estetica lor era armonioasă, de parcă nu era nimic nenatural în felul în care lemnul fusese prelucrat și răsucit, iar metalul era utilizat în cantități foarte mici. Totuși, majoritatea rafturilor zăceau goale.
În locuri bine gândite, câte un fotoliu sau o canapea își făceau apariția. În cea mai mare parte, lumina era asigurată în totalitate de către Rădăcină, dar ici-colo se puteau vedea lămpi prinse în stâncă. Dintr-un colț, cu un murmur ușor, un fir de apă izvora din stâncă și își făcea ecoul auzit. Apa curgea printr-un canal cioplit în stâncă și se vărsa, printr-o spirală, într-un mic bazin. Nu trebuia să i se spună: simțea că acea apă este potabilă.
Sămânța ar fi putut fi oriunde. Realizase prostia de joc pe care o acceptase. Își roti privirea pentru a-i face pe plac bătrânului, dar nu încerca să găsească sămânța. Totuși, deodată, o simți.
– Nu e nicăieri în cameră, îi spuse lui Akio. Ai pus-o înapoi în buzunar!
Akio zâmbi. Scoase sămânța iarăși.
– Ține palma!, îi spuse. Vreau, odată ce ai sămânța în palmă, să îți închizi ochii și să îți concentrezi energia și atenția asupra sămânței. Imaginează-ți cum crește!
Teo închise ochii. Sămânța era foarte mică, suficient cât să îi cadă printre degete dacă era neatent.
Până atunci făcuse suficiente lucruri după ureche, așa că simțea că are o șansă să treacă și acea probă. Închise ochii și, cu atenția întreagă, își imagină florile din balconul mamei lui cum cresc și înfloresc. Simțea mirosul primăverii în nări și răcoarea ploii.
Atunci, printre degetele lui și în palmă, aceeași lumină verde-albastră a Rădăcinii, aceeași pe care o folosise Akio pentru a deschide ușa, începuse să apară și să se miște. Ușor, sămânța se fisură. Întâi, câteva fire de rădăcină se născură. Pe urmă, tulpina începuse a se forma. Simțind mișcările, Teo deschise ochii. Nu reuși să vadă decât pentru scurt timp lumina din palmele lui. Ea dispăruse de cum rupse concentrarea. Dar sămânța își începuse transformarea în plantă, acolo, în palmele lui, și așa rămăsese. Privea uimit de propriul lui dar.
– Dar de ce, mai devreme, sus, nu am reușit să refac sulița, și acum, aici, pot face lucrurile acestea? – îl întrebă pe bătrân, ținând acel pui de plantă în ambele palme.
– Acum te afli în proximitatea Rădăcinii. În jurul lor, puterile ne sunt ușor sporite și mai ușor de controlat.
Băiatul privea, gânditor, la minunea din mâna lui. Era pierdut între bucurie, uimire și teamă. Sentimentele i se revărsau prin trup, nehotărâte.
– Însă, continuă, dacă aceste lucruri sunt reale… Și umbra aceea a fost reală?
Akio, cu mișcări ușoare, luă planta din mâinile băiatului și o așeză pe mobila din apropiere. Nu se aștepta ca Teo să își mai amintească de umbră.
– Da. Nu suntem – narațiunea unei povești ar spune – fără inamic.
– Este tot un gardian?
– Nicidecum. E un caz mult mai straniu. Nu are neapărat un nume. Îi poți spune Diavol, Drac, Vampir, Lucifer sau Beelzebul… lipsa unui nume îi conferă multe nume. Cât despre ce este: un jhin? Un duh? Un așa-zis demon? Poți alege oricare variantă. Pare că poate fi toate și niciuna.
– Pe el l-am văzut?
– Nu. Așa cum Rădăcinile aleg gardieni, așa Beelzebul poate alege sau transforma oameni normali în… să le zicem adepți ai săi. Ei își păstrează forma umană, dar în cazurile cele mai rele pot căpăta formă de umbre și chiar control asupra flăcărilor, tocmai precum el.
– Adică el controlează focul?
– Da. Este elementul aflat în controlul lui. Cam clișeic, știu, dar real.
– Și acești acoliți, dacă sunt tot oameni, cum pot controla focul?
– Tu, ca om, cum poți controla plantele? După cum am spus la ceai: sunt lucruri pe care nici noi nu știm să le explicăm în întregime. Ceea ce ai văzut tu era un astfel de acolit. Uneori îi mai trimite prin apropiere ca iscoade. Însă nu te îngrijora, îi spuse zâmbind. Aici nu se poate întâmpla nimic.
– Deci tu a ce ești gardian? Și când îi voi cunoaște pe ceilalți? Și Henri este gardian?
– Haha! Înțeleg că ai chiar mai multe întrebări decât atunci când ai venit. Vei afla, în timp, răspunsul la toate. Acum am face bine să mergem – sfătui, urcând primele trepte. – La anii mei, durează o vreme până urcăm. Pe deasupra, după atâta vorbărie, aș mai dori un ceai. Ce zici? Vorbim despre cum vei rămâne aici, ca să poți afla acele răspunsuri.
– Haide! – se oferi Teo, entuziasmat de idee.
Comments ()