La scurt timp, alarma sună. Ziua stătea să înceapă. Soarele urca necontenit pe boltă, iar colegii de cameră se apropiau tot mai mult de luciditate. Habar nu aveau că, în timpul nopții, cineva le scăzuse porția de oxigen.
Teo sări din pat. Inima îi bătea cu putere și ar fi vrut să nu interacționeze cu nimeni. Intră primul în baie. Amintirea nopții trecute îl izbi și mai clar. Revedea cum sângele, amestecat în apa dușului, se scurgea în canalizare. Instinctiv, se frecă pe palme și pe corp.
Se spălă repede cu apă rece pe față, se îmbrăcă fără să-i salute pe ceilalți și ieși. Prima oprire a zilei trebuia să fie sala de mese. Nu o putea evita. Coborî la parter. Era încă liniște și doar cei mai matinali umblau pe holuri, alături de oamenii de serviciu.
Sala de mese era aproape goală, dar bufetul era pregătit. Își luă tava, alesese în grabă câte ceva și se așeză în cel mai retras colț pe care îl găsi.
Dar în tot acest timp, gândurile nu conteneau să-l urmărească. Nu putea să lase în urmă nimic. Propria minte dorea să-l saboteze. Revedea iar și iar, totul. Cel mai mult îl nedumerea începutul. Nu găsea niciun motiv clar pentru care decisese să iasă din cameră. Tot ce ținea minte era că simțea nevoia de aer, de parcă natura îl striga pe nume. Cum să te strige natura? Nu fi nebun!, se sfătuia singur. Și copacul acela... Ce-mi veni atât de tare să-l ating? Și cum am ajuns în pădure?
Lumea începea să se adune în sală, dar el părea că nu vede pe nimeni. Cineva îl salutase. Îi răspunse în română, fără să-și dea seama.
Poate că nu am făcut altceva decât să ies din clădire și să intru în pădure. Am văzut lupul și, din panică și teamă, am luat-o la fugă. L-am omorât conștient, probabil. Am ridicat bățul de jos și m-am apărat, pur și simplu. Toate celelalte lucruri, episoadele lipsă, s-au șters și s-au modificat din panică. Mintea mea caută singură să creeze scenarii fantastice pentru ceva care este, de fapt, pur logic. Și de ce am crezut că e o idee bună să ies desculț la un picior?
Prin gânduri, își stimula singur senzațiile fizice. Călcâiul începea să-l doară, iar talpa ținea minte crengile care se crăpaseră sub ea și îi ciupiseră pielea. Frunzele încă îi atingeau pielea. Corpul însuși îl ajuta să reconstituie amintirea.
Lovi cu furculița în bolul de metal, iar sunetul îl trezi câteva clipe. Terminase mâncarea fără să înțeleagă cum. Era în continuare flămând. Se ridică și își umplu iarăși tava, cu mai multe decât prima dată. În vreme ce făcea pași înapoi către locul lui, golul din stomac părea că se adâncește. Acest instinct de a consuma îi limpezise mintea și îl împingea spre lăcomie. Se așeză în același loc și consumă totul cu poftă, grăbit. După ce goli iar farfuriile, se ridică și mai făcu un ocol la bufet. În total, își umpluse tava de trei ori pentru a simți că este sătul.
Până termină, uitase de întregul context în care se afla. Sala de mese deja se golea, iar prima activitate a zilei avea să înceapă curând. Duse tava la locul ei și fugi către ieșirea din clădire. Ieși pe aceeași ușă ca în noaptea trecută, dar numărul de oameni îl împiedică să reacționeze în vreun fel. Se bucura că nu se întâlnise cu nimeni cunoscut. Nu era în stare să poarte conversații.
Totuși, când ieși din clădire și coti la dreapta, îl recunoscuse. Copacul era acolo, nemișcat, indiferent de ceea ce i se întâmplase lui. Se uita atent la el din mers, de parcă el ar fi fost vinovat. Vârtejul emoțional se deschise iarăși și se pierduse în gânduri și sentimente.
Când își desprinse privirea de la pădure și văzuse castelul, lucrurile păreau să-l neliniștească și mai tare. Dimensiunea lui, impozanța structurii păreau să amplifice contextul în care lucrurile se întâmplaseră. De ce nu se putea întâmpla asta în oricare alt loc? Intrase pe ușa principală, înaltă de peste trei metri, și merse către sala de conferințe. Era plină și agitată. În față, un bătrân asiatic părea că își pregătește materialele.
Teo se așeză cât mai în spate.
– Hi!, îl salutară câțiva necunoscuți.
El doar salută cu mâna și căzuse pe gânduri, lăsând de înțeles că nu e în toane bune. Conferința începuse la scurt timp. Bătrânul, care i se părea a fi de origine japoneză, își începuse discursul cu voce clară, încrezătoare și caldă. Îl liniștea. Se simțea în siguranță acolo. Ar fi vrut să-l asculte, dar nu era cu putință.
Fie îl furnica palma, de parcă iar i se deschidea, fie simțea pădurea rece sub pielea tălpii. Cum am putut să alerg fără să mă împiedic?!, remarcă brusc. Cum am știut că trunchiul va fi acolo?! Bătrânul vorbea în față, fără a părea că scoate cuvinte care să capete vreun sens. Teo îl urmărea. La un moment dat, privirile li se intersectară.
De ce mă privește așa insistent?, i se păru băiatului. Pulsul începu iar să-i crească. Porii i se deschiseră. M-au văzut pe camere?!
Cu gândul acela, Teo nu-și mai găsi starea. Ieșise din sală cu gândul că, de ar fi oprit, ar pretinde că merge la baie. Însă ieșise din castel și din iluzia de siguranță pe care o trăise. Făcuse cale întoarsă către clădirea în care era cazat și se opri cu spatele sprijinit de perete, privind copacul și pădurea care nu-i dădeau liniște.
– Făptașii mereu se întorc la locul crimei – asta se zice în filme, nu?, îi vorbi cineva într-o română clară, apropiindu-se.
Teo își răsuci imediat privirea în direcția omului. Nu-l recunoștea. Nu-l mai văzuse niciodată până atunci.
– Nu știu… răspunse timid. Sunteți român?
Bărbatul, care era bine aranjat, cu un corp evident atletic, veni lângă el. Își ținea mâinile în buzunarele de la pantaloni.
– Nu, doar cunosc foarte bine limba.
Teo nu-i mai răspunse. Nu avea de ce. Spera numai să plece și să-l lase în pace. Nu se lăsa intimidat.
– Ceea ce ai făcut noaptea trecută: impresionant!, continuă omul. Își scoase mâinile din buzunare și îl aplaudă scurt. Faptul că lupul nu a apucat să-ți lase nici o zgârietură este aproape un miracol, știi?, dar nu-i dădu timp să răspundă. Nu-ți face griji! Știu povestea. Îmi închipui că nu este tocmai ușor să trăiești cu amintirea. Dar toate au un sens.
Ochii băiatului se făcură cât cepele. Nu-i venea să creadă ce aude. Acel străin știa. Totul. Chiar și despre lup.
– Uite!, vorbi iar omul și îi întinse un lănțișor cu un dinte. Ți l-am luat ca trofeu. Dacă vrei să afli mai multe, vino diseară în castel. Aaa, și încă un lucru: nu mai lăsa nimic în ușă. Doar n-ai vrea să găsească cineva dovezi, nu?
Fără să mai aștepte răspunsul băiatului, omul se depărtă.
Comments ()