Uneori deschid ecranul și îl privesc câteva minute bune în gol. Aștept să vină. Ce? Nu vreo idee. De obicei, din acelea am destule și trebuie să le așez fie pe un raft pentru a le folosi la un moment dat, fie să mă amuz pe seama lor și să le arunc înapoi în mixerul imaginației uimit fiind de ce prostii îmi pot trece prin minte.
Destul de des aștept cuvinte. Or fi ele la îndemână prin maestrul GPT, dar oricâte prompturi(comenzi sau cerințe) îi dau, nu poate scoate(încă) ideile din capul meu.
Cel mai des, aș spune, aștept un răspuns pe care trebuie să mi-l dau singur, fapt care are de la sine un beteșug, pentru că adesea nu îmi este clară nici întrebarea.
Prima mea dorință reală de a scrie a venit cu mult timp în urmă, când poznele făcute de Nică mi se păreau mici în comparație cu ce trăznăi făceam eu sau prietenii mei prin cartier. Răspunsul meu atunci a fost: Ha! Am făcut și știu prostii mai mari de-atât! Dacă le-aș scrie!
Răspunsul acela ar fi putut muri în mine pentru că nu apucasem să învăț prea multe la acea vârstă. Dar, așa cum o gumă la mâna a doua poate sta lipită decenii întregi de banca unde a fost lăsată, răspunsul a rămas neuitat. Întrebarea următoare a apărut peste mult timp, când eram în liceu.
Orele de literatură de atunci au venit la pachet cu un sistem de frustrare bine organizat și eficient gândit, evident neapreciat atunci de cei peste 30 de elevi câți eram și care uram de comun acord temele. S-a început treptat, cu un eseu sau text argumentativ pe săptămână, pentru ca, până în clasa a unșpea, să avem de făcut unul de la o zi la alta, cu un minim de două pagini. Asta pe lângă alte posibile teme, nevoia de socializare, petrecut măcar șase ore pe zi în clasă, măcar o oră pe drumuri. Pe scurt, se înțelege că aveam și alte preocupări.
Răspunsul următor mi-a venit în anul în care m-am luptat cu the ”final boss-ul” de la 18 ani: bacul. Eram sătul să copiez din culegerea? manualul? — nu știu cum să-i spun — „Eseul”, și m-am decis că, de-a dracu’, să scriu felul în care văd eu toată această literatură obligatorie.
Nu știu dacă mi-a plăcut să fac asta numai pentru că, în final, nu mai repetam mecanic păreri sau copiam după dictarea unui Călin George Căli-Georgescu sau pentru că m-am încăpățânat să urc drumul până la bac cu spatele. (un fel de glumă din culise cu mine însumi legată de finalul din Cel mai iubit dintre pământeni — „Și atâta timp cât aceste trepte urcate și coborâte de mine vor mai fi urcate și coborâte de nenumărați alții...”. Adică dacă tot urcăm treptelea acelea, preferam să o fac în felul meu.)
Cu acel răspuns și exercițiu, nu am mai putut să opresc vreodată curgerea de cuvinte ce nu pot fi rostite, ci scrise numai prin măzgălitura mâinii mele drepte (măzgălitură la propriu). Metaforic vorbind, urc treptele cu spatele încă de atunci - asta e cu precizie totală, căci nu am mai primit teme de acest fel de atunci.
Întrebarea de actualitate a răsărit într-o livadă a internetului plină de bloguri, de imagini, de tutoriale, de generatoare inteligente de texte care au și nume și nu prea fac ele așa multe greșeli gramaticale cum fac eu, și curând vor putea genera romane întregi în doar câteva minute. De ce să tot fac asta? — mă întreb de fiecare dată când simt furnicături în palmă care nu se manifestă niciodată financiar.
Cel mai sincer răspuns îl găsesc într-o corcitură a înțelepciunii evreiești, trecută în vizită prin Roma, răsărită independent pe căi presărate cu gyros:
„Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” — Eclesiastul 1:9
sau
„Nihil novi sub sole.”
sau
Mitul lui Sisif
Chiar dacă zona literară este tot mai acaparată de entertainment, și marketingul este inginerul din spatele proiectelor, într-o țară în care nu prea se citește, o să continui și eu să urc acele trepte, sub soare, rostogolind pietre. Pentru că de mic m-am obișnuit să urc până la etajul doi. Nu vreau să am lipsă de vitamina D și oricât de stupid sună, uneori cea mai mare plăcerea în viața unui bărbat este să mute o piatră.
Comments ()