Descântecele românești sunt formule orale, de obicei versificate și însoțite de gesturi rituale, prin care comunitățile tradiționale încercau să îndepărteze boala, frica, deochiul, „urâtul” sau alte nenorociri. Ele trebuie înțelese astăzi ca forme de folclor, credință populară și spectacol oral, nu ca tratamente medicale sau spirituale.
Care sunt elementele care alcătuiesc sau formează un descântec?
Un descântec românesc nu era doar o poezie memorată și spusă în șoaptă. Era un act alcătuit din mai multe elemente:
- cuvintele trebuie rostite într-o anumită ordine;
- repetiții și enumerările sunt adesea prezente pentru a întări o idee;
- obiecte simbolistice precum apa, cărbunii, busuiocul, vinul, firul sau cuțitul sunt mai mereu prezente;
- adesea, un descântec este însoțit de gesturi considerate potrivite;
Din unele puncte de vedere, escântecul aparține în același timp literaturii populare și medicinei tradiționale, adesea cele două fiind considerate inseparabile.
Cercetarea etnografică românească a păstrat numeroase astfel de texte. Printre lucrările istorice dedicate fenomenului se numără „Descântece poporane române”, publicată de Simion Florea Marian în 1886, „Vrăji, farmece și descântece”, din 1893, și „Descântecele românilor”, publicată de Artur Gorovei în 1931. Aceste titluri arată că descântecele nu sunt o invenție recentă a internetului, ci o categorie importantă a folclorului românesc documentat sistematic.
Între vindecare și nevoia de a da un nume suferinței
În satul tradițional, nu toate bolile și tulburările aveau o explicație ușor de înțeles. Durerea de cap, slăbiciunea, insomnia, spaima, tristețea sau schimbarea bruscă de comportament puteau fi atribuite deochiului, unui „vânt rău”, unei sperieturi sau unei intervenții nevăzute (adesea referită ca „duh rău”).
Descântecul oferea ceva de care omul avea nevoie să primească dincolo de îngrijirea directă: o cauză, o ordine și speranța unei rezolvări. Boala nu mai era doar o durere fără chip. În textul ritualic, ea devenea o prezență care putea fi numită, certată, amenințată și trimisă departe:
„Pleacă”, „du-te”, „ieși”, „rămâi în pustiu”, „să nu mai vii” - sunt formulările folosite cel mai frecvent pentru a alunga aceste „duhuri rele”.
Asta a făcut ca astăzi cele mai multe descântece populare românești să semene cu niște mici povești. Există un om aflat în suferință, o forță care i-a făcut rău, un ajutor supranatural și o restabilire simbolică a ordinii.
Studiile etnografice au înregistrat descântece pentru deochi, spaimă, mușcătură de șarpe, „vânt rău”, diferite boli, lipsa norocului sau pierderea trecerii în fața celorlalți. Clasificările și denumirile diferă de la o regiune la alta, deoarece tradiția a circulat în principal oral.
Frica: materia din care se naște ritualul
Descântecele românești vorbesc mult despre frică, chiar și atunci când nu o numesc direct.
Este frica de boală, de privirea celuilalt, de singurătate, de respingere, de moarte sau de lucrurile care nu pot fi controlate. În lumea tradițională, pădurea, răscrucea, apa, noaptea și drumul necălcat nu reprezentau doar locuri. Erau hotare între spațiul cunoscut și cel în care se putea întâmpla orice.
Să analizăm un exemplu scurt preluat dintr-un descântec pentru o fată nemăritată:
„Pe cale, pe cărare m-am luat,
Pe cărare necălcată,
Pe rouă neascuturată,
Pe dragoste neluată,
Și m-am trezit deodată
De picioare-mpiedicată,
De mânuri legată,
Cu ură-n față aruncată.”
Fata „descântată” părăsește ordinea obișnuită și intră pe o cale „necălcată”. Acolo, răul abstract capătă formă fizică: picioarele îi sunt împiedicate, mâinile legate, auzul și glasul îi sunt luate.
Nu este doar o descriere a suferinței. Este punerea ei în scenă.
Ascultătorul poate vedea răul, îi poate urmări efectele și poate aștepta momentul în care acesta va fi învins. Frica devine poveste, iar povestea poate fi dusă până la un final.
Credință creștină sau magie populară?
Una dintre cele mai interesante caracteristici ale descântecelor românești este întâlnirea dintre imaginile creștine și simbolurile mult mai vechi ale naturii, mai degrabă asociate „păgânismului”.
În același text pot apărea:
- Maica Precistă sau Maica Domnului;
- apa Iordanului;
- raiul, icoanele și sfinții;
- soarele, luna și stelele;
- busuiocul, roua și apa;
- instrumente, animale sau obiecte cu puteri simbolice.
În fragmentul analizat, fata este văzută și auzită de Maica Precista, care coboară din „împărăția cerului” pentru a o elibera:
„Că eu picioarele ți le-oi despiedica,
Mânurile ți le-oi dezlega,
Cu urechile îi auzi,
Cu gura-i grăi,
Cu ochii-i putea vedea.”
Asemenea imagini nu apar întâmplător. Cercetările asupra descântecelor din Maramureș descriu variante pentru „ieșirea fetei din ură” în care apa are funcție purificatoare, fata este ajutată de Maica Sfântă, iar textul folosește soarele, apa Iordanului și instrumente de aur sau argint. Cercetătorii observă aici conviețuirea elementelor creștine cu motive provenite din straturi precreștine ale mitologiei populare.
Descântecul nu este, așadar, o rugăciune bisericească în sens strict. Dar nici nu exclude întotdeauna credința creștină. El aparține unei religiozități populare în care oamenii au unit simbolurile Bisericii cu vechile lor reprezentări despre apă, soare, ursită și forțele naturii.
De ce repetă descântecele aceleași versuri?
Repetiția este una dintre trăsăturile cele mai ușor de recunoscut ale unui descântec popular românesc. Din punct de vedere literar, repetiția creează ritm, memorie și anticipare. Ascultătorul știe că urmează o schimbare, dar așteaptă să audă fiecare etapă a ei.
Descântecul funcționează asemenea unei povești spuse cu voce tare, în care cuvântul pare să reclădească omul bucată cu bucată.
Aceeași suferință este descrisă de mai multe ori. Aceleași personaje sunt enumerate. Aceeași poruncă este repetată până când pare imposibil să nu fie ascultată.
Descântecele de dragoste și „ieșirea din ură”
Nu toate descântecele urmăreau alungarea unei boli. Unele erau legate de iubire, frumusețe, căsătorie sau acceptarea în comunitate.
În lumea satului, a fi „aruncată în ură” putea însemna, potrivit credinței populare, că o fată nu mai avea trecere la joc, nu era observată de feciori sau devenea respinsă fără o explicație vizibilă. Contra-descântecul trebuia să îi redea frumusețea, glasul, prestigiul și puterea de a atrage privirile celorlalți.
Descântecul ca spectacol
Cuvintele nu erau rostite într-un vid. Conta cine le spunea, cum le spunea și cine privea.
Vocea putea coborî până la șoaptă și apoi se putea ridica asemenea unei porunci. Gesturile se repetau. Apa era mișcată sau stropită. Obiectele erau așezate într-o anumită ordine. Pauzele, privirea și tăcerea făceau parte din moment.
Descântecul avea, așadar, o dimensiune performativă. Era un mic spectacol al satului, chiar dacă scopul său declarat nu era divertismentul.
Existau însă și descântece-parodii create special pentru amuzament. Cercetările din Maramureș consemnează formule satirice rostite la șezători, unde încărcătura umoristică făcea deliciul ascultătorilor. Alte texte ironizau lenea sau defectele unei persoane.
De ce ne fascinează și astăzi descântecele populare românești?
Cei mai mulți cititori moderni nu mai privesc descântecul ca pe o metodă de vindecare. Totuși, textele continuă să atragă prin limbajul lor.
În câteva versuri pot apărea un drum părăsit, o femeie legată de o forță nevăzută, Maica Precista coborâtă din rai, un cal sfânt, o trâmbiță de argint, luna, stelele și întregul sat oprit din lucru pentru a privi.
Este aproape imposibil să nu vezi scena.
Descântecele păstrează și o parte din felul în care strămoșii sau chiar bunicii noștri își construiau lumea. Pentru ei, cuvântul nu descria doar realitatea. Cuvântul putea să o influențeze, să o repare sau să o amenințe.
Chiar și atunci când nu credem în puterea formulei, putem simți puterea poveștii.
De la descântec la literatură: lumea din „Legenda lui Pavlu”
Tocmai această întâlnire dintre credință, teamă, umor și spectacol stă la baza universului din „Legenda lui Pavlu.”
Cartea nu reproduce solemn un manual de tradiții populare. Le transformă într-o aventură satirică. În lumea lui Pavlu, Moldova medievală este populată de răzeși neașteptați, descântece, duhuri, boieri speriați și personaje care pot trece într-o singură scenă de la legendă la farsă.
Pavlu este un țăran devenit erou, un „super-erou” moldovean care își poartă puterea, loialitatea și greșelile printr-o istorie alternativă spusă cu umor. Pagina volumului îl prezintă ca pe o combinație de aventură, satiră istorică și basm ușor mistic, în care curajul și absurdul merg adesea împreună.
Descântecul își găsește aici un loc firesc. Nu este adăugat doar pentru atmosferă, ci deschide poarta către o lume în care oamenii încă se tem de duhuri, cred în semne și pot transforma spaima într-o glumă spusă la momentul potrivit. Descântecul este cel care îl aduce pe Pavlu în lume.
Comments ()