De ce am scris Crivățul?

Goodreads recenzii AICI.

De ce am scris Crivățul?

În primul rând, din tot ce a fost ultimul deceniu al vieților noastre. România a trecut printr-un haos politic, economic și, poate, chiar istoric. S-au întâmplat multe, repede, fără pauze. Și încă se întâmplă.

Eu sunt genul de om care, din când în când, pune frână brusc și se uită în urmă, doar ca să vadă dacă roata bicicletei a lăsat pe asfalt urma aia frumoasă. La un moment dat, m-am oprit și am privit în urmă. Numai că, de data asta, n-am privit doar urma mea, ci tot asfaltul. Adică România.

Ceva ce nu se leagă

Pentru întâia oară de când mă știu, am avut sentimentul că lucrurile nu prea se leagă, deși, luate separat, par logice. Simțeam că lipsește o poveste care să privească peisajul de sus. Nu voiam doar să văd ce văd eu, ci să mă văd și pe mine în tot tabloul ăsta, alături de rude, vecini, co-naționali. Și nu doar alături de cei de azi, ci și de generațiile care au conturat România în care trăim acum.

Eram sătul să aud o singură poveste despre comunism, despre sărăcie sau despre un trecut prezentat doar ca „ăla care n-a lăsat nimic bun”. Eu voiam să văd cum istoria intră în viața omului: în familie, în limbaj, în frică, în iubire și în felul în care oamenii își duc viața mai departe.

Așa a apărut una dintre marile mize ale cărții: dorința de a scrie o poveste despre generațiile care au făcut România de azi. Avem multe bucăți, multe amintiri, multe judecăți și, mai ales, multe păreri. Dar prea puține povești care să le lege.

Poveștile bunicilor au mai multă înțelepciune decât credem

Un alt motiv pentru care am scris Crivățul este legat de felul în care privim generațiile trecute. De multe ori, bătrânii sunt reduși la etichete. Prea repede. Prea simplu. De multe ori apare reflexul acesta: „ăsta e doar un comunist” sau „un moș/babă”. În clipa în care eticheta s-a lipit, nu mai ascultăm.

Viața simplă a bunicilor mi-a dezvăluit mai multă înțelepciune decât credeam că există. Nu idealizez trecutul. Ci pentru că cine e astăzi bătrân a trăit perioade grele. A fost nevoit să înțeleagă viața într-un mod dur, concret și profund. Odată ce un om drag ieșea pe ușă, nu mai era nimic de făcut în privința asta. Familia putea numai să aștepte, în tăcere, să vadă ce oferă clipa următoare.

Mulți bătrâni tac și astăzi, dar în spatele tăcerii lor există adesea experiență ignorată. În spatele rigidității, uneori există frică veche. În spatele unor gesturi simple există sacrificii pe care prezentul nu le mai vede. Crivățul s-a născut și din dorința de a privi aceste generații mai drept și mai nuanțat.

Sentimentele noastre nu sunt atât de diferite de ale bunicilor noștri

Un gând m-a urmărit mult și m-a împins să-l redau în această carte. A fost următorul: sentimentele mele nu sunt, în esență, foarte diferite de ale părinților sau bunicilor mei.

Frica, nesiguranța, dorul de sens, neputința, speranța, iubirea, revolta — toate acestea le-au trăit și ei.

Libertatea, siguranța sau viitorul nu ne sunt garantate. Am început să înțelegem cu adevărat acest lucru odată cu noile operațiuni militare. Totuși, istoria actuală este destul de departe de noi, geografic vorbind. De ei nu a fost.

Deși ne place să credem că suntem complet diferiți de cei dinaintea noastră (și mai ales mai buni), adevărul este că omul rămâne, în multe privințe, același. Se schimbă decorul, se schimbă epoca, se schimbă vocabularul, dar frământările mari rămân. Am vrut să scriu Crivățul și pentru a arăta această continuitate umană dintre generații.

Un paradox important: când viața e rece și grea, omul poate deveni mai cald

Am vrut să evidențiez și un paradox uman care mi se pare profund: atunci când viața este rece și grea, omul devine adesea mai cald.

Dar nu mereu. Uneori suferința înăsprește, rupe, închide, naște moștri și sunt sute de povești despre astfel de oameni. Dar alteori, tocmai lipsa și frigul nasc forme de căldură umană pe care confortul nu le produce. Forme de a fi pe care nu le mai poate cuprinde întunericul.

Asta se vede mai ales în familie. În cele care au trecut prin vremuri grele apare alte forme de grijă, apropiere și loialitate care nu sunt mereu rostite frumos. Oamenii nu spun „te iubesc”, dar muncesc pentru ai lor, rabdă pentru ai lor, se sacrifică pentru ai lor și mai ales tac atunci când cei iubiți îi atacă. Tăcerea aceea nu e lipsă de caracter sau idolatrizare a celui pe care îl iubesc și acceptarea tacită că cei care ridică glasul nu înțeleg cu adevărat unele lucruri. Uneori este mai ușor să înduri decât să te cerți, mai ales când lecția poate fi predată doar de viața trăită, nu prin vorbe.

De ce am ales Crivățul drept titlu? Pentru că tocmai acesta spune: frigul lumii poate scoate la suprafață căldura din om. Că suferința istorică nu produce doar traumă, ci uneori și o umanitate mai adâncă.

M-a interesat omul care este lovit de istorie

Poate cel mai important răspuns la întrebarea de ce am scris Crivățul este acesta: am vrut să văd ce rămâne și ce trece din omul lovit de istorie. Omul care trăiește și primește lovitura directă a epocii lui, indiferent din ce parte vine.

M-a interesat psihologia acestui om. Ce păstrează. Cum se pierde. Când se înmoaie. Ce îl întărește. Cum se schimbă după ce trece prin război, lipsuri, regimuri, frică, umilință sau dezrădăcinare. Și mai ales cum, după ce este șlefuit de istorie, ajunge la rândul lui să modeleze alt om: copilul lui, familia lui, generația următoare.

Aici a fost una dintre marile mize ale cărții. Nu doar istoria ca eveniment, ci istoria ca forță care intră în om și îl transformă. Istoria nu schimbă doar țări și regimuri. Istoria schimbă priviri, reacții, iubiri, traume, obiceiuri, felul în care oamenii cresc alți oameni.

De ce am scris Crivățul, în esență

Dacă ar fi să spun foarte simplu de ce am scris Crivățul, aș spune așa: am vrut să înțeleg mai bine legătura dintre mine, familia mea și tine, tu, cel care citești.

Un arbore genealogic nu e doar despre linii trase pe hârtie, ci încrengături de tipologii și evenimente.

Am vrut să scriu o poveste care să privească mai atent. Mi-am dorit să caut în poveștile bătrânilor mei nu doar ideologie sau etichete, ci și înțelepciune, durere și adevăr uman. Cred că trăirile noastre nu sunt noi, ci continuă ceva vechi. Am vrut să explorez paradoxul prin care viața grea poate face omul mai cald. Și am vrut să înțeleg ce face istoria din om și ce face omul, mai departe, din ceilalți.

Așa s-a născut Crivățul.

Nu din dorința de a judeca trecutul de la distanță, ci din dorința de a-l privi mai sincer.

Nu pentru a te îngrozi de vremurile grele de altă dată, ci pentru a te face să simți, încă o dată, căldura plăcută a familiei și a României.

Dacă te-am făcut curios, dă un click AICI și îți poți achiziționa exemplarul.