Salut! Autorul aici.

Textul pe care urmează să îl citești este în plin proces de scriere. Cât este publicat aici, atât este și scris.

În acest moment nu poate fi găsit în altă parte. Nu există nicio carte publicată de mine cu acest titlu (încă).

Lectură Plăcută!

Minerul

Capitolul I

Partea 1

⛏️

M-am născut într-o familie de mineri. În oraș asta nu avea nicio valoare, dar oriunde altundeva în lume, asta pare să intereseze pe toată lumea. Oamenii sunt băgați zilnic în pământ, zicea tata. Numai noi ieșim vii de acolo.

Așa era. Ieșeau când ieșeau, dacă ieșeau. În zonă erau două mine: una era de antracit, cealaltă de huilă. Straniu că până și cărbunele e pus pe o scară de valoare odată scos din pământ. Ca un fel de Ziua de apoi a Apocalipsei, când presupunem că vine Mesia să ne separe. Eu cu siguranță, în acea zi, nu voi fi nici măcar turbă, ci mai degrabă cenușă uitată. Nu că dacă eu aș fi Mesia mi-aș alege altceva. Știu ce sunt, ce am făcut și fac. Nici focul iadului nu mai are ce să ardă din mine.

În minele exploatate acolo, în vremea copilăriei când încă aș fi putut fi salvat, huila îl înnegrea mai tare pe cel care o spărgea. Mai negru te făcea și pe tine, cel care nu coborai în mină și doar inhalai particulele din aer. Te făcea cu atât mai negru când priveai minerul abia ieșit la lumină sau pe poartă. Eu ți-am dat exemplu numai unul: ei erau cu sutele. Unii erau așa frânți după o zi de muncă încât îi interesa numai să ajungă la casa lor, să se spele și să zacă frânți înaintea radioului. Niciun miner obișnuit nu își permitea un televizor bun.

Așa îl priveam pe tata. Aproape zilnic așteptam undeva în apropierea minei să văd dacă iese sau dacă pot fi trecut și eu pe lista de orfani ai orașului. Aveam norocul că locuiam aproape, iar mama nu mă oprea niciodată. Ea nu avea puterea să aștepte acolo, să vadă conturul alb al ochilor tatei lucind în contrastul pielii devenite ca de abanos.

Venea la mine așa murdar și mă ridica în brațe. Lumina apusului dădea uneori impresia că este scânteia care doar va aprinde praful de cărbune care îl acoperea.

Tata era puternic. Subțire în talie, cu brațele greu de îndoit. Eram printre familiile norocoase care au reușit să cumpere pământ și să locuiască la casă. Tot cărbunele pe care îl aducea în păr rămânea în curte. După casă aveam un furtun. Se spăla acolo chiar și iarna, dacă nu îngheța.

De ce am irosit câteva sute de cuvinte ca să îți fac această mică introducere? E greu să mă înțelegi fără să pricepi conexiunea mea cu ceea ce e negru. Și nu e că am terminat să te introduc în ceea ce am ajuns sau cum am aterizat aici, dar mă întreb și eu ce ai nevoie să știi cu adevărat. Nu am răbdare să enumăr tot, să povestesc sau să explic. Vreau să îți spun doar ce e nevoie. Vorba multă aduce migrene. Nu am întâlnit om să asculte de cel care îi dă migrene. M-au învățat asta și la școala de pregătire, dar știam oricum.

Da… Tata a fost miner, mama ba învățătoare, ba casnică, după cum putea să se împartă. Era singura care se îngrijea de casă, de mine și de fratele meu. Când ne-am mutat în oraș, lucrurile au fost bune. Se câștiga bine ca miner. Doar cinci ani a durat asta. Pe urmă banii din mină s-au împuținat. Oamenii mureau tot mai des din cauza echipamentelor vechi, a siguranței improvizate și a nepăsării, dar pe ei nu-i mai speria. După toate acele accidente și salarii întârziate, cei care conduceau minele au avut o idee care le-a salvat afacerea, dar care a stricat multe vieți. Chiar în afara porții, imediat ce ieșeai, au deschis o crâșmă unde minerii puteau bea pe mai nimic. Un bărbat bea oricum, dar cei ieșiți din mină, unde e mult mai cald decât crede lumea, beau cu mai multă sete.

Tata a îmbătrânit și nu a vrut să mai plece în altă parte. În străfundurile negre ale unui munte verde își găsise el ritmul, rutina și plăcerea. A ieșit la pensie ca miner, dar până atunci a părut o veșnicie. Mi-am păstrat obiceiul de a-l aștepta la poarta minei. Însă pe măsură ce creșteam nu mă mai ridica în brațe, ci mă lua pe după umăr și mergeam cu el la crâșmă.

Nu a durat mult până să devină alcoolic, nici să-i calc pe urme. Aș putea să mă învinovățesc mai mult, dar pentru ce să o fac? Deși nu am coborât niciodată în mine, mă simțeam viu lângă ei. Simțeam că beau încă o zi de viață. Fiecare pahar era o oră de bucurie.

Dar ca un pahar să fie plin, trebuie să golească din altă parte, iar acele pahare de viață pe care le consumam cu tata le luam de la mama și de la fratele meu, care nu a avut niciodată obiceiuri demne de repulsie.

-De ce-l înveți iadul? Dacă ție îți place acolo, lasă-l pe el să facă altele.

Se răstea mama când o apucau isteriile.

Nu am fost niciodată ranchiunos până la sânge sau pe termen lung și nici coleric, ca să îmi pierd cumpătul și știu că mama avea dreptate când spunea asta. Totuși, devenea isterică. Devenea dificil uneori să îți dai seama ce e real din ce spune. Pe atunci era greu să facem o astfel de diferență. Tata nu o făcea oricum. Când i se umplea paharul, o bătea până se vindecau amândoi: el de orice îl apuca, mama de isterie.

Aveam treisprezece ani când mama a murit. Nu de bătaie, ci de gustul neplăcut, aș zice ca de cărbune, pe care îl lăsase viața în inima ei. A fost o femeie tare blândă și caldă. Probabil singurul om, categoric singura femeie, care a reușit vreodată să îmi transmită atâta iubire. O iubeam și nu am putut să o salvez, căci mereu am admirat mai mult tăria tatei. Îmi dorisem mereu să fiu tare ca tata și de aceea am băut din paharele lui. Nici nu a plâns la înmormântare. Eu da. Câteva zile. Sincer și profund. Fratele a plâns și el, dar mai puțin. Tata doar tăcea. Nu știu dacă ăsta a fost doliul lui sau sentimentul de vinovăție, dar tăcea. Când a început să vorbească, cuvintele lui au fost doar despre viitorul nostru: al meu și al fratelui meu. Doar a vorbit. Nu asculta ce aveam noi de zis. A făcut planuri și le-a executat mecanic, ca un ceas ce nu dă eroare. Câtă vreme am mai stat în acel oraș, nu l-am mai văzut niciodată să bea și nici la crâșmă, unde eu am continuat să merg, deși mă bătea că o făceam.

Eu am fost trimis într-un oraș, fratele meu în altul. Finalitatea planului tatei era să ne întoarcem acasă după ce terminam liceul și o școală de meserii.

Din câte am reușit să aflu, fratele meu a respectat într-o bună măsură planul tatei și s-a întors acasă după câțiva ani. Are și soție și trei copii și era sau încă este ca o versiune masculină a mamei.

Viața a avut alte planuri pentru mine. Am stat în gazda unei femei pe care un prieten de-al tatei o cunoștea printr-o altă rudă. Femeia a fost relativ bună cu mine, suficient cât era nevoie. De la început acceptase să mă primească, dar refuzase să aibă grijă de mine. Eram suficient de mare și trebuia să învăț să mă descurc singur, îi spuse prietenul tatei.

Ultimii ani de liceu nu i-am petrecut decât prin crâșme. Probabil arătam mai bătrân decât ceilalți de vârsta mea. Majoritatea erau imberbi, însă eu nu am avut niciodată această problemă. Când rămăsesem prima dată fără bani mi-am dat seama că nu știu să fac nimic, că școala nu-mi place și că nu o să mă ajute nimeni. Nu a fost deloc dificil să decid să mă ajut singur, iar toate orele petrecute forțat în biserică nu au avut niciun fel de efect moral asupra mea. Legile sfinte sunt pentru mine o informație seacă, la fel de inutilă sau utilă precum știu că unul cu altul fac doi.

Am început să fur și am constatat că eram priceput la asta. Ba mai mult, îmi plăcea să învăț să fur tot mai bine. Prima operațiune reușită nu a fost nici foarte complexă: s-a întâmplat la barul cel mai depărtat de gazdă. Învățasem zilele de salariu ale celor mai mulți. Ba chiar fără să îmi dau seama le învățasem toate ticurile verbale, toate gesturile care le trădau stările și punctele slabe. Am făcut toate astea în timp, inconștient, dar când am avut nevoie să le pun în practică, toate informațiile erau la dispoziția mea.

Era aproape nouă seara. Un grup de muncitori de fabrică era tras la o masă și beau împreună un fel de vin lungit. Toată lumea de la masă știa că vinul e lungit cu apă, dar nu îi deranja câtuși de puțin. În barurile pe care îmi permiteam să le frecventez pe atunci nu se bea pentru gust.

Ținta pe care o aveam aleasă avea tot salariul în portofel, proaspăt sosit. Știam că după ce bea câteva pahare îl deranjează să își pună portofelul în buzunarele din față. Am așteptat până a băut paharele respective (le-am numărat pe fiecare). La momentul potrivit, doar am urmărit mișcările portofelului. Când s-a ridicat să îl mute în buzunarul de la spate, am trecut întâmplător pe lângă masă și m-am aplecat să ridic sticlele goale. Nu și-a dat nimeni seama că mâna care nu se întindea după sticle se strecura în buzunar.

Asta a devenit prima mea tactică: să devin util barmanului, pentru a-mi deveni util mie.

Partea 2

🧤

Nu i-am furat întreg salariul, cum probabil te aștepți. Am știut să evit asta. Am luat doar cât aveam nevoie pentru următoarele zile.

Am spus că m-am priceput mereu să fur, dar pe lângă asta am știut să-mi și calculez limitele sau riscul. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi luat fiecare bancnotă din portofelul omului? Dacă, în cel mai bun caz pentru mine, nu și-ar fi dat seama cine l-a transformat în victimă, atunci ar fi asociat acel bar cu hoția, sau mai rău, ghinionul. Așa cum nimeni nu stă lângă persoana care îi dă migrene, omul nu se întoarce în locurile în care a fost lovit de ghinion. Acea victimă a mea trebuia să simtă mai multă fericire în acea seară de băută cu tovarășii lui, decât avea să regrete banii pe care nu i-a mai găsit.

Și așa a fost. El a revenit, iar pentru mine nu a fost ultima zi în care am putut fura de la el.

Am continuat să îmi aplic talentul și calculul de risc pretutindeni. A fost ușor cu barurile și crâșmele, dar nu puteam să continui la nesfârșit să golesc aceleași buzunare. Trebuia răgaz, timp ca uitarea să intervină, săptămâni ca salariile să apară și lăcomia nu avea timpul ăsta, oricât o controlam.

În acea perioadă tatăl și fratele meu încercau să audă mai des de mine. Tata suna pe telefonul fix al gazdei. Nu vorbeam mereu cu el. Dacă era cazul, mă prefăceam implicat în conversație și asta era suficient ca să îi ofere liniște. În gândirea lui, după cum a stabilit chiar înainte de a mă fi trimis de acasă, tot ce îi mai rămăsese de făcut în viața asta era să ne treacă prin liceu, poate și o școală de meserii, și să ne bage în mină dacă nu ne puteam descurca altfel.

După ce mă auzea și ce tragea concluzia că și-a făcut datoria divină, punea receptorul jos liniștit… pentru o vreme. Gazda nu avea multe să îi spună: aveam grijă de locul unde dormeam. Restul, nu o preocupa. Era atât de mulțumită că, după liceu, m-a lăsat să locuiesc acolo mai departe.

Liceul… l-am furat și pe el. L-am dus la capăt distribuind riscurile, discutând cu profesorii (oamenii), așa cum învățasem de puști cu minerii (ghice ce - profesorii beau și ei și al dracu’ de proști devin când o fac), colegii tatei. Nu luam note, ci manageriam corigențe. Am reușit să îl termin cu mult în fața unor colegi care studiau mereu. Ce banalități umane erau unii…

În ultimul an am descoperit că mă pot bucura de o femeie. Nu e nicio diferență între a spune ce trebuie unor urechi și a strecura mâna când trebuie într-un buzunar. Îmi plăcea mai tare atunci să mă culc cu o femeie decât acum.

Mă fac vinovat de multe lucruri imorale în multe culturi, dar nu de batjocorit o femeie. Măcar atât am deprins din iubirea mamei. Nu le batjocoream niciodată și îmi plăcea să fiu doar cu una de care să mă îngrijesc. Din punctul ăsta de vedere, eu și tata nu semănam deloc. Le iubeam? Asta nu m-aș risca să afirm, dar ele m-au iubit toate și eu decideam mereu când era cazul să merg mai departe, nu ele. Să rămână alături de mine era un pericol pentru ele.

La școala profesională sau de meserie sau cum ai vrea să o numim, nu m-am dus. Nu mai voiam să umblu gargară să învăț lucruri care nu mă interesau. În perioada aia, să devin miner, nu mă mișca câtuși de puțin, iar ca să fii miner, îți ajunge numai clasa I. Ba chiar îmi lipsea crâșma de acasă.

Am ales să pretind că fac una, să continui să fur și să beau până mă plictisesc de zonă, pe urmă să mă întorc gata de scufundat în mină. Asta îmi dădea câțiva ani să fac ce vreau.

În vara de după liceu am făcut o vizită acasă. Lucrurile erau mai îmbătrânite, în rest erau așa cum le lăsasem. A trecut și fratele meu pe acolo cu două zile înainte să plec. El era singurul schimbat: lat și mai înalt decât noi. Tata ne-a dat amândurora niște bani, după care am plecat.

Să vă zic acum de prima fază a noii mele lăcomii. Am renunțat să umblu doar prin baruri. În egală măsură am început să mă vindec, fără măcar să îmi dau seama, de dorința arzătoare de a bea. Următoarele locuri care mi-au deschis oportunități au devenit piețele și zonele aglomerate. O mișcare previzibilă dacă te-ai confruntat vreodată cu cei de teapa mea. În acele locuri, chiar dacă ești pregătit, este greu să scapi dacă cineva te alege drept victimă.

Să mai explic un lucru: ca să furi eficient trebuie să îndeplinești întâi o condiție majoră. Fie aștepți oportunitatea - asta face ca lucrurile să fie ușoare și șansele să fii prins: mici - fie îți alegi victima și îți pui creierul la treabă - este mai viu, palpitant și sănătos pentru ego, dar riscurile sunt mari și mult loc de făcut greșeli.

În zonele aglomerate se folosește ușor prima condiție. Mulți oameni, dublu de buzunare, un număr foarte mare de oportunități. De multe ori, tot ce trebuie să faci este doar să aștepți. Pericolul, singurul pericol real, sunt oamenii care stau acolo multă vreme și te pot observa.

În piață îi poți distrage. Cumperi ceva de la unul, îl întrebi pe altul despre marfă și te învârți ca un indecis. Până în final cumperi ceva, dar ai mai mult profit decât pierdere.

Venitul meu a început să crească încă din prima lună. Asta mă ambiționa. Mă bucuram nu numai de ce făceam, ci și de hârtiile pe care le adunam.

Dacă m-aș fi născut într-o epocă a cardurilor sau plăților digitale, nu știu ce m-aș fi făcut. Nu aveam dorința de a cheltui pe cât adunam. Ieșeam din casă mereu, zilnic, aproape fără pauză. Am ținut-o așa câteva luni. Venise iarna și zăpada îngreuna lucrurile.

Prima mea recompensă din toți acei bani a fost simplă. Mi-am cumpărat un palton lung, negru, de stofă - cea mai calitativă pe care am găsit-o. În el, nu mă simțeam un simplu hoț de buzunare, ci un gentilom, un mafiot. Mă simțeam șeful unei mine.

Erau și altele, de altă culoare, dar ți-am spus: negrul e ceea ce mă înconjoară și o să îți dau și ție mai departe.

Atât este nevoie să știi de faza aceea a lăcomiei. A durat puțin, dar din ea a venit următoarea.

Mă îndrăgostisem de o femeie pe care o vedeam trecând printr-unul din locurile pe care le frecventam. Aveam multe resurse și planuri să o fac a mea (inclusiv să îi fur ceva doar pentru a părea eroul care îi returnează lucrurile- clișeu, dar funcțional). Nu a fost nevoie.

Am oprit-o, așa simplu cum vorbesc cu tine acum, am complimentat-o și conversația a decurs de la sine. Am aflat curând că nu e o femeie banală în caracter. Lucra la ziar (probabil printre ultimele care supraviețuiau), un lucru rar întâlnit la o femeie atunci, era mai educată decât mine și clar mai îngrijită.

Așa e cu acest tip de femeie: caută o aventură acolo unde nu ar trebui, unde totul este negru.

Partea 3

🍽️

Am plănuit imediat unde voiam să o scot. Am pronunțat locul cel mai pretențios pe care îl știam, ceva franțuzesc sau japonez. I s-a luminat privirea când a auzit. Trei zile mai târziu, mă aștepta la intrare.

Plecasem de la gazdă fixat să impresionez sexul opus. Era dorința inimii mele în acea noapte.

Mi-am aranjat părul, atunci lung, pe spate, lins și plin de produse. Părul tot negru îl aveam. Am pus pe mine cămașa cea mai fină, parfumul cel mai suportabil și, ca piesă finală de rezistență, paltonul. Nici eu nu mi-aș fi rezistat.

Înainte să intrăm, i-am întins brațul. L-a luat veselă, nerăbdătoare. Îi simțeam trupul fierbinte. Nu a trebuit să ne separăm brațele prea devreme. Ușa era lată, așa că am intrat umăr la umăr.

Îți spun drept: eu nu mai pășisem în locul ăla sau ceva asemănător înainte. Nu am simțit o mai mare bucurie decât atunci când luxul de acolo a năvalit în privirea mea. Atâta lemn dur și lucios, obiecte aurite, poleite, decorațiuni, mirosuri fine amestecate cu fumul de țigară… Mi-au luat glasul în primele secunde. Chelnerul a venit către noi îmbrăcat mai bine decât mine în orice altă zi de până atunci.

Și după ce-am vorbit cu el, am început să umblăm printre mese. Ce fel de oameni erau deja acolo? Genul de oameni care îmi plăceau mie cel mai mult: cu portofele pregătite pentru finanțări externe. Am căscat ochii în jur, fermecat. Să nu înțelegi greșit. Culorile și mobila și luciul erau frumoase, dar incomparabile cu oportunitatea.

Cu greu îmi amintesc primele momente de la acea întâlnire. M-am holbat la meniu și prețuri atât de fericit. Totul era scump. Oricine venea aici era și el scump.

A început lăcomia.

Nu departe de noi, chiar în raza mea vizuală, doi bărbați ședeau la o masă.

În localuri precum acelea există o predilecție pentru intimitate. Distanțele între mese sunt mai mari, lumina slabă, bine așezată, oportună pentru cei ca mine.

Cu atenție bună, auzeam suficient din ce vorbeau, iar când nu, citeam pe buze.

Uitasem de femeie din fața mea. Nu mai conta, cel puțin pentru mine, deznodământul acelei cine cu ea. Îi vorbeam ca la teatru: cu intenție, cu ritm și claritate, ca ea doar să rămână un actor în actul următor.

După ce discutau cei doi, știam că nu sunt simpli adunători de salarii cu mofturi mondene. Farfuriile goale, paharele pline. Urmăream tot ceea ce aducea și lua chelnerul.

Oh, și nu aș putea să îți spun când a trecut timpul. Statul la pândă, gata de atac, are un efect special asupra mea. Nu este doar tactică, ci plăcere.

În final, chelnerul le-a adus nota, a lăsat chitanța pe masă și s-a depărtat. Unul dintre ei a luat numai acel carnet care acoperă chitanța. A aruncat (îți zic bine: a.r.u.n.c.a.t) două din acele bancnote mari pe care doar le vezi, nu le atingi, le-a acoperit și asta a fost tot. S-au ridicat și au plecat râzând la propriile glume.

Tic, tac. În acel moment ceasul a prins glas. Secundele au căpătat putere. Acele au devenit menghine.

Pe masă aveam un vin roșu, îmbrăcat elegant într-un pahar inutil de mare. Cu act artistic l-am izbit cu dosul palmei, vărsând totul pe hainele dragei mele actrițe, distrugându-i și o parte a coafurii.

Admit, am lovit exagerat paharul. Dacă eram în orice altă crâșmă, s-ar fi făcut țăndări înainte să se verse.

Ea a țipat imediat, așa cum speram. Vinul era rece, ea, probabil, excitată. Dramatismul final l-am adăugat înainte ca ea să oprească țipătul. Am acoperit-o cu acele bavețele pretențioase de pus în poală, chipurile, ca să nu te murdărești și care, atunci, habar nu aveam ce erau. Și acum, amintindu-mi, mă apucă mândria și râsul.

M-am dus agitat către masa unde stătuseră domnii, am luat cârpele de acolo și le-am folosit drept costum pentru ea.

Plata domnilor a rămas la locul ei: înjumătățită. Am dus actul la final și, pe repede înainte, am scos-o afară pe domnișoara mea care nu putea suferi asemenea rușine. Ce bine că doamnele și domnișoarele sunt mai rușinoase decât noi.

Cu ea în stradă, învelită în paltonul negru, m-am întors și mi-am achitat nota către restaurant.

Profitul acelei zile: dublul cheltuielii și multă, multă oportunitate.

Am dus fata acasă și n-am mai văzut-o după. Doar în fața locuinței ei, într-un mod straniu, m-a fixat cu privirea și parcă se înfrupta din mine cum ar fi trebui să o facă din vin.

-Te tog, urcă cu mine, zise clișeic și melodramatic. Am nevoie de ajutor să… scot petele de vin.

Încă avea jumătate de păr făcut clâie de șiroiul care-i ajunsese pe cap. Nu mulțumesc, i-am zis cu alte cuvinte frivole. Lăcomia m-a pus să plătesc oricum: mi-am încălcat limitele și m-am folosit de ea. Pentru noaptea aia, pentru femeia aia, ajungea.

Am rămas singur în stradă, nu cu fantezii despre femei, ci despre promovarea pe care o primisem mai devreme.

Partea 4

🥷

Banii sunt inofensivi. Nu au rănit vreodată. Nu diferă de o coală de hârtie peste care a suflat un mucos. Aș vrea să vorbesc la fel despre om, dar mă încântă că nu este cazul.

Ai îndurat toată această prezentare până aici. Firește, ai fi îndurat și mai mult fără mai mult în schimb. Adu-ți aminte acum, repede, până la rândul următor, cum atâția scriitori de scrisori și cărți ți-au mâncat banii doar pentru că ți-au întârziat curiozitatea, nevoia, disperarea. Haha! Vezi, în orice există hoție, dragul meu… precaut.

În acea noapte, bucuria m-a obosit la fel de mult ca orice supărare. Am pus bancnota sub pernă, să o simt aproape, și-am căzut în vis.

Sigur am dormit câteva ore, deși nu aș ști câte. Am auzit câteva sunete, la un moment, care m-au tras din somn. Nu au fost violente, nici anormale. Gazda mea avea obiceiul să umble așa în unele nopți. Avea certurile ei cu ușa de la propria cameră și robinetul din baie. Eram treaz în mare parte, dar nu am deschis ochii. Știam că ea se foiește.

Am adormit la loc și simțeam cum conștientul îmi cade adânc într-o gaură de somn. Îmi plăcea să cad: cu cât mai adânc, cu atât somnul era mai bun.

Fără să mă opresc din căzut, un foc plin de fum mi s-a aprins în gură. Palma care mă lovise în gât a fost puternică, iute, și m-a convins că rămân fără aer și viață înainte ca mintea să mă scoată din vis. Acea imagine a mâinii care mă lovise a coborât în groapă, m-a prins de piept și m-a tras afară, ca un Dumnezeu.

Tușeam pentru viață, privind silueta masculină care stătea calmă la marginea patului, privindu-mă, cu mâinile așezate una peste alta sub burtă, ca la biserică.

Am tras să mă ridic în șezut, atât speriat de moarte, cât și disperat după aer. Atunci una dintre mâinile lui s-a desprins, s-a așezat pe pieptul meu și m-a împins înapoi. A început să miște din cap dezaprobator, așa cum face un părinte copilului.

-Țss, țss, țss! mi-a făcut printre buze.

M-a prins de sub bărbie, mi-a întors capul pe o parte și a așteptat.

Întreabă-te, te rog, de ce nu am opus deloc rezistență. Evident, aveam puțin aer, dar brațul îi era puternic, stabil. La fel de țeapăn ca al tatei.

A așteptat până m-am oprit și am putut respira din nou. S-a aplecat puțin, iar lumina lunii abia i-a dezvăluit ușor câteva trăsături. Citea frica din ochii mei. A zâmbit.

-Nu mori în seara asta, zise. Și nici altceva nu ai să pățești.

Apoi, a tăcut. Nu părea că vrea să spună altceva. Mi-a dat drumul, pe urmă și-a îndreptat spatele. Eu mișcam panicat.

-Ce…Ce vrei?

Am întrebat după ce tăcerea mi-a dat curaj și echilibru.

A zâmbit din nou.

-Mă bucur că întrebi, vorbise plin de respect, oarecum în șoaptă. Tăcerea devenea greoaie. Dar mereu e benefic să aștepți. Insuflă curaj.

Am fost surprins că a spus tocmai ceea ce simțisem și gândisem.

-Dar și neghiobie, completează. E mai puțin relevant cine sunt în această ipostază, intrat aici pe furiș, stând în hainele astea negre lângă… tine, tinere. Nu vreau să știu cum te cheamă. Nu-mi spune.

Își desfăcuse mâinile și le puse în buzunar.

- Ceea ce ai făcut în această seara: Bravo! Ce execuție! Ideea a fost mediocră, dar execuția: formidabilă. Se vede cu ochiul liber că singura pregătire pe care o ai este, dacă pot să spun, divină. Ce ironie frumoasă, așa-i?

Ridică privirea și degetul către tavan.

-Ne interzice să furăm, dar tot El ne face niște hoți excelenți din naștere! E atât de contradictoriu, că trebuie să existe! spuse convins, savurând acel monolog.

-Uite, domnule: vino mâine la mercerie, la intersecția cu Cristofor 9, și tot ce te amețește acum se va limpezi.

Se răsuci să plece.

-Ora 13:00. Mai târziu ar fi strada goală. Nu ai vrea să fie așa, nu? se amuză.

Deschise ușa și dispăru fără sunet.

Am sărit imediat din culcuș și m-am lipit de geam. Nu exista altă ieșire din clădire.

Am așteptat mult timp, dar trebuie să fi avut o clipă de neatenție. Nu l-am mai zărit.

Partea 5

🧤

Inutil să vă dau migrene cu descrierea orelor chinuite pe care le-am trăit până a venit dimineața. Dar nu mă neliniștea atât de tare acel străin care s-a strecurat lângă mine și aproape m-a ucis. Nu. Mai tare mă neliniștea faptul că cineva m-a prins. Că cineva, cumva, și-a dat seama de tot ceea ce plănuisem. Gândul că aș muri torturat sau victimă în Armagedon nu mă agita la fel de tare.

Trăiam, tânăr fiind, mitul invulnerabilității. Și așa, deodată, tot ceea ce făcusem vreodată fără să fiu prins se transformase într-o lamă subțire de bisturi care mă amenința cu o moarte lentă și plină de rușine.

Pe deasupra mă ardea și rușinea. Rușinea că mama, oriunde ar fi sufletul ei acum, ar vedea tot ce am făcut și mai rău, și ar fi chinuită de toate gurile care ar batjocori-o. Nu-mi păsa de relele mele, dar mă bucură că mama s-a dus înainte să le pun în practică.

E atât de straniu să fiu prins. Simțeam pentru prima dată furia celui păgubit. Îmi venea să îl jupoi de viu pe cel care mi-a trădat acțiunile.

Atunci, cunoscându-mi propriile temeri, imaginația mă pedepsea cu cele mai crude consecințe pe care, de fapt, eram prea departe de a le plăti.

Acum, că v-am povestit ce am suferit în infernul fricii hoțului, problema străinului.

Cine era? Unde era? Ce a văzut și cum? Să mă fi urmărit tot drumul spre casă? Cum a reușit să intre și de ce am crezut că era gazda? Sau era gazda și el a intrat la fel de neauzit precum a ieșit?

Ce serie frumoasă de întrebări. Asta ne-am întrebat amândoi: eu atunci, tu imediat după ce ai terminat de citit. Răspunsurile eu le-am adunat în mulți ani, cu răbdare. Tu le vei afla pe toate cu mult mai repede, după cum te pricepi să citești.

Intersecția Cristofor 9, lângă mercerie: unul dintre locurile aglomerate unde ieșeam la vânătoare. Coincidență sau nu? Până când soarele s-a înălțat bine, eram hotărât. M-am îmbrăcat cât mai obișnuit pentru oameni și mai neobișnuit pentru mine. Am plecat însuflețit, stăpân pe mine. Era aproape ora unsprezece când am ajuns, însă nu m-am așezat imediat în intersecție. În mercerie, chiar dacă intram, nu puteam zăbovi mult. Am pierdut jumătate de ceas rotindu-mă pe străzi, doar să fiu sigur că nu-mi scapă niciun detaliu.

Cumva, am ales exact punctul unde ar fi trebuit să fie locul de întâlnire, ca un x pe o hartă. Intersecția era mare și deci nu era, de fapt, așa ușor cum credeam atunci să controlezi locația.

Am avut mintea agitată în tot acest proces, iar la final, când am decis să trag o concluzie și să fac un plan, mi-am dat seama că nu făcusem altceva decât să-mi pierd timpul: nu exista nimic nou ce puteam învăța de pe stradă.

Mi-am așezat picioarele pe x-ul imaginar din harta mea, gata să fiu descoperit. Mă uitam doar spre cer, oferindu-i omului ăla oportunitatea, ca să nu simtă el nevoia să o aștepte. M-am uitat la ceas. Încă era prea devreme.

Nu am făcut nimic diferit. Am rămas pe loc, cu mâinile în buzunar, la căldură, cu privirea către nori.

-În meseria noastră, aud vocea la fel de liniștită ca în noaptea trecută, este foarte bine să știi când să fii punctual… și când nu.

Mi-am coborât privirea. Era, probabil, același om. La fel de înalt ca mine, mai în vârstă (probabil ușor peste patruzeci), cu trăsături tinere și serioase. Nu recunoșteam nimic în afară de voce. Hainele nu-i mai erau negre. Avea mâna dreaptă scoasă din mănușă, întinsă către mine. L-am strâns și am ținut-o bine.

-Dacă judec după noaptea trecută, nu cred că avem aceeași meserie. Uite, banii: nu am vrut să cauzez atâta deranj.

Se uită la bani. Îmi zâmbește.

-Ai înțeles greșit, dar era oarecum previzibil. Păstrează-i! Sunt, cumva, munca ta și poate compensează noaptea de somn pe care nu ai mai avut-o.

Își retrage mâna.

-Să facem o plimbare scurtă.

Îmi face semn din cap să-l urmez. Nu e nimic de bănuit în direcția pe care o apucă. Și-a așezat, cu mișcări elegante, mănușa.

-Nu-mi place să irosesc vremea cu introduceri mai lungi, chiar dacă felul în care ne-am cunoscut nu a fost tocmai… satisfăcător pentru tine.

Avea un stil ciudat de a fraza încă de atunci, cu o suspensie spre finalul propoziției. Încă nu băgasem de seamă.

-Cum ai intrat în casă? îl întreb.

A părut puțin uimit.

-Sigur vrei să știi cum, sau mai degrabă: când? Este un indiciu foarte bun! Când? Te las pe tine să îți dai seama de aici.

Drumul era aglomerat. Eram sigur că, în privirile oricui, treceam drept doi cunoscuți.

-Ai un instinct bun, iar controlul pe care îl ai asupra mișcărilor vine, cu siguranță, dintr-o minte ascuțită. După teatrul jucat în vreme ce luai prosoapele de pe masă, aș zice că totul e nativ, nu te-a învățat nimeni. Asta e ce te-a și dat de gol în ochii mei: altfel, nu m-aș fi prins nici eu de ce făceai cu adevărat.

Nu i-am răspuns imediat, iar asta nu-l deranja, deși asta credeam. Asupra oamenilor ca el, tratamentul tăcerii nu are același efect.

-Uite, probabil vrei să știi cine sunt, cu ce mă ocup și așa mai departe. Despre cum am aflat de tine, întâmplarea a făcut să fim în același loc în același timp și îți ofer același indiciu: Când? Acum mă numesc David, dar nu te obosi prea tare să reții numele. Haide să uităm furtul de aseară, îmi spune făcând cu ochiul. O faptă uitată e, în cea mai mare parte, iertată.

Am mers o vreme în tăcere, de data aceea neștiind ce să mai spun. El înainta, dar nici după pasul lui nu voiam să merg în totalitate. Eram stăpân pe propriile gânduri, brațe și picioare, iar sentimentele erau mai libere decât Papillon când a scăpat de pe Insula Morții. Ți-l dau ca exemplu căci, cumva, istoria a făcut să rătăcim în aceleași locuri. Inima îmi bătea tare, mai tare decât niciodată, iar asta doar îmi ascuțea calitățile.

Cred până azi că abia la vârsta aceea, destul de târzie, am înțeles cum e să fii atacat de propria minte și propriile temeri. Mi-aș fi extras singur câțiva mililitri de sânge ca tensiunea să scadă. Am decis să mențin cât de mult control pot asupra situației. Am încetinit și am făcut roata împrejur. El a înțeles și a venit după mine, fără un sunet de împotrivire. Am mers în tăcere multă vreme. Dar oricât timp trecea, nu puteam să scap de sentimentul că mă domină în totalitate.

-Plimbările iarna, pe ger, mereu sunt revigorante: redeschide dialogul. Mulțumesc de companie, mi-a prins tare bine.

S-a oprit din mers. Am rămas șocat. Atât a vrut? Să mă plimbe ca pe un câine. Și putea să-mi ceară asta oricând. Instinctul mi-a ordonat să îmi iau adio de la gazdă imediat, să mă mut înainte ca el să vină din nou. Era singura mea șansă.

-Acum, ca să fiu succint, spuse oprindu-se din mers.

A început să își scoată mănușa cu aceleași mișcări elegante.

-Fiecare stat, țară, guvern, are propriile servicii secrete: CIA, SVR, MOSSAD, MI6 și altele de care nu ai cum să fi auzit. Eu, mai degrabă noi, ne ocupăm cu ceva asemănător. Imaginează-ți un serviciu de servicii secrete, făcu o pauză amuzându-se de cum a ales să se exprime, suficient de mare cât să opereze independent. Fără țară, dar în toate țările. Asta suntem. Avem un mod diferit de a ne alege oamenii și de a opera, dar astea sunt informații pe care nu le poți afla acum sau, cine știe, vreodată.

Ai un talent rar, îmi spune așezându-și palma neacoperită de mănușă pe umărul meu, și mă bucur că l-am descoperit înaintea unui stat care te-ar fi lăsat să mori de foame după o viață de sacrificiu. Vocea îi deveni caldă, prietenoasă, iar el nostalgic. Un lucru îți promit dacă decizi să lucrezi la noi: nu vei mai fi sărac până vei muri.

Făcuse o scurtă pauză. Se uită la ceas.

-Dacă ești curios să afli ce ne putem oferi reciproc, peste șapte zile de acum, vino în gară la ora 13:15, casa de bilete numărul 4. Adu cât bagaj vrei. M-am strecurat la tine în casă doar ca să ai dovadă că ceea ce ți-am spus nu e fals. Nu te teme: dacă nu vei fi în gară peste șapte zile, nu te vei mai întâlni cu unul dintre noi, niciodată. Dar ai talent. Orice ai alege, șlefuiește-l!

Mi-a strâns mâna, m-a salutat cu o scurtă plecăciune a capului și mi-a întors spatele, dispărând în mulțime.

Partea 6

🚄

„Am un talent” - primul gând pe care l-am avut după ce mi-a întors spatele. Ceva din mine ardea de bucurie și sărea în aer de mândrie. „Deci chiar este un dar!” îl convingea hoțul, adică eu, pe hoț (tot eu).

Cum îți sare inima de bucurie când cineva îți face cadou un vin scump sau cum te bucuri că ți-ai permis, în final, să mergi și tu o zi la mare: așa îmi sălta inima de bucurie că cineva nu mă acuză, ba mai mult, mă laudă.

A fost prima clipă în care am simțit ce trăia tata când vedea soarele atunci când ieșea din mină. Însă nu te grăbi. Nu aș descrie deloc drept lumină ceea ce văzusem.

După minute bune m-am trezit din starea aceea. A trebuit să rememorez ceea ce credeam că erau cele mai frumoase mișcări și profituri ale mele.

Am decis rapid că nu avea rost să încerc să îmi dau seama cine era, de fapt, David, dar trebuia să mă gândesc ce fac cu propunerea lui. Singurul risc pe care îl vedeam era să nu ajung pe piața neagră de organe și carne (pe atunci doar bănuiam că ar exista) sau reținut sub un fel de sclavie. Nu voiam să devin sclav. Orice fel de sclav.

Cum poți să calculezi rația de recompensă și risc în astfel de situații? Era mai aproape de domeniul absurdului, al filmelor americane, decât de realitate.

Am ajuns repede la gazdă. De acolo știam că trebuie să plec, orice ar fi. Am scos gențile din locul acoperit de pânze. Nu am fost grijuliu deloc. Le-am aruncat pe jos și am început să împachetez. Gazda putea afla și mâine că dispar. Sosise vremea să nu continui joaca aceea de prinț moștenitor al meseriei de hoț. Sosise vremea să fiu ce mi-a fost sortit mereu să fiu: miner.

Am numărat toți banii pe care îi mai aveam. Era bine. Am așezat hainele, la început, haotic. Nu mi-a plăcut. Am scos tot și am luat-o de la capăt. Nu încăpeau. Și am tot făcut asta, de mai multe ori, până s-a făcut noapte afară. În final am rămas doar cu hainele de pe mine și paltonul negru: semnul unei vieți frumoase, curmate brusc.

Eram atât de neliniștit că nu îmi doream să fiu nevoit să mă schimb până dimineață.

Deodată, un fior de pace mă cuprinse. Mi-am spus că mă comport precum un copil. Ceea ce am făcut, ceea ce fac, ceea ce vrea David e la fel de rău precum în mină. Am ales să nu mă tem.

Mi-am trăit săptămâna cu bagajul pregătit, respectând programul obișnuit. În ziua a șaptea, până la ora plecării, doar m-am odihnit. La ora fixă, David a apărut exact cum a promis. A zâmbit când m-a văzut. Mi-a dat biletul și am plecat cu el. Unde… nu pot spune, însă știi când.

-De acum înainte, mi-a spus făcându-mi cu ochiul, ți se spune Minerul.

Capitolul II

Partea 1

🌴🌿

Era 10:03 dimineața în piața din Kumaka. Stăteam la ceea ce localnicii numesc bar: o gaură dată în peretele unei case nu prea mari, făcută din scânduri, dar mereu surprinzător de bine aprovizionată. Aveam înainte o bere cam caldă și o sorbeam ca pe un ceai.

Ordinul îl primisem cu o zi în urmă și admit că eram agitat. Oricine desenase cartea poștală care-l ascundea avea un talent care, straniu, mă emoționase. Era un ordin dur, dar l-am simțit ca pe o “sărutare caldă”.

Locuiam acolo, în zona unu a Guyanei, în orașul Mabaruma, de mai bine de trei ani. Lucram la o plantație de condimente. Era cea mai bună acoperire care putea fi găsită în zonă și care mă ferea de prea multe curiozități. Mă pregătisem pentru acoperirea asta aproape șase luni de zile.

Jungla era ca de obicei: un ceas fără erori . Animalele, spre deosebire de noi, sunt punctuale. Tucanii, papagali verzi kwei și cocoșii cântau fără să le pese de mine. Treaba în fermă o făcuse devreme, ca să nu ridic suspiciuni în plus.

Un Hyundai cu remorcă ruginită trecuse pe strada neasfaltată care se afla în spatele meu. Era a lui Don Varigo. Nu era Don, doar își alesese singur porecla din cine mai știe ce motiv. Guyanezi pot fi astfel.

După ce a trecut Don Varigo, m-am ridicat. Sosise vremea. Căsuța în care locuiam singur era în traseul deja plănuit. Mă așteptau două genți: acum, în partea de început a zilei, aveam nevoie numai de una. Cea de-a doua înseamnă că șeful fermei nu avea să primească niciun preaviz din partea mea, nici să mă revadă vreodată.

Am intrat pe ușa din față și ieșit prin geamul din spate așa cum zboară o pasăre printr-o fisură în stâncă. M-am purtat ușor ciudat din prima zi. Unui străin ușor nebun i se iartă multe.

Am mers prin cărările prăfoase și muncite în pasul constant al omului pus pe treabă. Era cald. Mereu era cald și umed. În primul an am avut nevoie de luni de zile să mă adaptez.

Mulți pescari erau deja întorși, deci canalele ar fi trebuit să fie majoritar libere.

În canoe mă aștepta Wairu. Era un indigen, cel puțin pe jumătate. Un european venit aici a avut o experiență prolifică cu o femeie din tribul warao. De aici ghidul meu, a cărui mamă refuzase să-i dea un nume străin. Eu îl strigam Ru.

Am așezat cu grijă geanta în canoe, iar apa a făcut valuri ușoare în urma impactului. Ru nu a suflat o vorbă. Își fuma liniștit țigara rulată cu degetele-i lipicoase. Motorul mic a pornit. Canoea se mișcă în amonte.

Majoritatea satelor din împrejurimi comunicau între ele prin canale înguste. Mașina era mai puțin utilă decât o canoe. Curând, orice semn de viață umană dispăruse și jungla preluă controlul. Trebuia să mai trecem prin portul Morawhanna sau prin ce mai rămăsese din el. În ultimul an, pe malul opus al portului, s-au refugiat și mai mulți venezueleni, tot din tribul warao. Nu le-ar fi plăcut să știe că sunt considerați venezueleni, dar așa e viața. Tot ea îi puse pe fugă. Locuiau în colibe suspendate din lemn, construite de ei.

Ru privea în jur. Am trecut repede de colibe și ne apropiam de graniță. Indigenul era iute de minte. Vorbea bine toate limbile zonei, iar comunitatea lui îi alese să fie principala legătură cu lumea din afara tribului. Multe comunități warao își limitează contactul cu restul Guyanei, deși sunt foarte primitori.

-Loca! îmi spune într-un final, în spaniolă, fără să mă privească. Waba! adăugă.

M-am răsucit către el. Nu zâmbea deloc. Nu zâmbea în general, însă avea o relaxare pe chip care îl făcea mai prietenos. Atunci îi lipsea cu desăvârșire.

Mi-am scos pandantivul de lemn de la gât și i l-am arătat.

-Heibu! *

(*Heibu = spirit al junglei)

În final a zâmbit și a dat din cap, fără să înțeleg ce vrea să spună.

El m-a învățat cum să mă mișc în junglă, cum să mă orientez, cum să îi supraviețuiesc și mai ales să îmi croiesc drumul printre mangrovele care te pot înghiți imediat. În ultima zi de pregătire m-a lăsat într-un loc nou, mi-a pus un sul de hârtie în brațe, a pornit motorul și s-a depărtat.

-Ce faci, jigodie? am țipat după el în engleza pe care mai toți o vorbeau în zonă.

M-a privit râzând.

-No. Tu poți. Este ceva diferit la tine. Nu vei muri, mi-a spus și nu a mai privit în urmă.

Am desfăcut sulul. Pe el era desenată, de o mână destul de stângace, harta junglei și punctul în care mă lăsase. Un fel de x îmi indica unde să ajung, nu și cum. Mi-a trebuit apriape 48 de ore să ajung la acel x, dar harta mi-a fost utilă. Pe Ru l-am găsit agățat de marginea unei mangrove. Când m-a văzut, a făcut ochii de parcă văzuse o stafie. Am sărit în barcă.

-Haide înapoi, i-am spus obosit.

Dar el nu își potolise uimirea. A spus ceva cuvinte da-ale lui, în limba warao pe care nu o cunosc deloc, apoi și-a luat pandantivul de la gât și mi l-a pus mie.

-Heibu! a zis. Te miști în junglă mai bine decât un om obișnuit. Eu vin aici mereu să prind crabi, dar nu te așteptam mai devreme de mâine dimineață. Heibu!

Când ne-am apropiat suficient de granița cu Venezuela, oprise motorul.

Jungla era chiar mai vie aici, unde motoarele diesel nu se auzeau. Un vânt ușor, sărat, se simțea venind dinspre ocean. Un grup de maimuțe urlătoare făcea crengile copacilor să se miște violent. Aici, pe apele râului, tot ceea ce omul consideră modern dispăruse. Mă simțeam ca indigenii locului de acum câteva mii de ani.

Am luat fiecare câte o vâslă scurtă. Nimeni nu se obosea să pazească granița în acel punct. Era suficient de periculoasă de la sine, iar să aduci pază costa mult prea mult.

Până la punctul de oprire mai aveam puțin. Scufundam vâslele cioplite manual în apă, căutând să facem cât mai puțin zgomot. Râul Barima, de multe ori imprevizibil din cauza ploilor din amonte, părea prietenos în acea zi. Ru a cotit canoea către stânga. Pricepusem că nu voia să înainteze mai mult și nu aveam de gând să-l forțez; deși asta mă forța să petrec mai mult timp mergând prin junglă, aveam nevoie ca Ru să fie tot acolo la întoarcere.

Deși junglă e periculoasă, iar labirintul de mangrove aproape imposibil de memorat, există locuri ”verzi”, prin care traficul de produse se poate face din când în când, dar mai ales există trasee pe care indigenii le cunosc bine și nu le dezvăluie oricui. Pe cele mai multe Ru nu mi le dezvăluise nici mie. M-a învățat, în schimb, cum să îmi croiesc drumul acolo unde nu există deja unul.

A făcut asta întâi din datorie, pe urmă din respectul straniu pe care l-am căștigat după ce m-a lăsat singur în junglă. Am avut amândoi norocul să-i salvez viața în primul meu an aici. Făcuse malarie. Nu mai exista niciun tratament urgent în zonă și putea fi prea târziu până ajungea următorul transport. Spitalul din Mabaruma este important în regiunea unu, dar departe de idealurile vestice. Așa că i-am dat din kitul meu.

În timp ce lega canoea de magrove, am scos din geantă hainele de care aveam nevoie. M-am schimbat, mi-am așezat pistolul la brâu, am luat geanta pe umăr și am sărit din micul meu taxi pe prima rădăcină. Terenul pe care puteam să calc cu piciorul avea să apară după zeci de minute de înaintare.

-Waba, mi-a spus din nou. Am aflat mai târziu că înseamnă moarte. Dacă în câteva ore nu te întorci, plec.

Ru, deși nu i-am spus ce trebuie să fac, a priceput în clipa în care i-am spus unde vreau să ajung. Nu aș băga mâna în foc, dar sigur știa că eu nu sunt, de fapt, vreun fiermer.

I-am aprobat din privire și am intrat în jungla de mangrove.

Am privit în urmă o singură dată când am auzit o bufnitură. Ru ieșise din canoe și stătea pe o rădăcină.

Partea 2

 🏛️ 🤝 ⚖️

Soarele mai urcase pe boltă. Era deja aproape de miezul zilei. Geanta atârna destul de greu de umerii mei. Nu eram obișnuit să umblu prin junglă cu greutăți în spate. Până la destinație aveam, calculasem, o oră de mers pe pământ solid. Nu a fost greu să mă orientez, căci exersasem traseul. Cea mai extenuantă parte a fost mersul prin mangrove și mă îngrozea gândul că pe acolo mă voi întoarce.

Am respirat ușurat când am ajuns pe teren solid. Nu îmi era frică de șerpi sau alte forme monstruase de moarte din junglă. Aveam un kit de urgență cu mine pentru orice tip de otravă, cumpărat cu banii agenției. Dacă exista un animal care să mă omoare atunci, acolo, acceptam doar să fie omul.

Misiunea mea era dificilă și m-a surprins din prima zi în care mi-a fost explicată. Da. Era suficient de întortocheată și a necesitat suficient timp de pregătire încât să fie nevoie de un om să o explice, nu un ordin scris sau înregistrat.

Regiunea Essequibo era și a rămas un tip straniu de „no man’s land” al Guyanei. Situația politică e un joc de șah și poker între Venezuela, Guyana și celebrele state puternice ale lumii, petrolul din zona maritimă fiind amanta prinsă la mijloc.

Dar interesul Venezuelei în zonă nu se limitează doar la petrol, aur și o junglă virgină, ci în ceea ce Chávez a început iar Maduro nu a distrus, ci a dus la capăt și folosit pe cât s-a priceput. Nu că i-ar mai fi de folos multă vreme. Dacă ceea ce bănuiesc e aproape de real, Venezuela și toată America de Sud vor cunoaște schimbări de viață semnificative.

În regiunea dinspre granița guianeză, Chávez a construit, în junglă, bine ascunse de priviri de om și satelit, baze de date și echipamente cu suficientă putere de procesare încât să poată ataca digital oricare alt stat al lumii moderne. Însă cu această informație până și agenția era sceptică: un singur calculator de dormitor, cu omul potrivit și hardware-ul pe măsură, erau suficiente. Mai mult, să construiești clădiri mari aici, în junglă, era o prostie. Deci bănuiam din start că vor fi mici, camuflate, greu de găsit, de păzit și de ajuns la ele. Câte erau cu adevărat în zonă? Eu am descoperit trei. Misiunea mea era să provoc daune uneia dintre ele. În lumea actuală, lucrurile nu mai trebuie neapărat bombardate și explodate. Există suficiente metode pentru a provoca daunele care mi-au fost cerute.

Partea 3

🚁

Jungla era umedă și fierbinte. Lumina dansa în jur, condusă de briza care venea dinspre ocean și râuri. Pe lângă fierbințeala de afară, focul începuse să-mi mocnească, timid, și în musculatură.

Curând, am zărit trunchiul tânăr al unui copac, retezat de lama unei macete. Macetă care a fost mea. Era semnul și locul în care am decis, cu săptămâni în urmă, că voi opri.

De-a lungul anilor am cercetat zonele de la graniță îndelung, chiar și fără știrea lui Ru. Nu a fost ușor să găsesc baza venezueleană, deși știam locația ei din satelit.

Eu eram creierul, planul și mușchii acelei misiuni. Mi-am verificat ceasul din obișnuință. Agenția a reușit să îmi trimită tot ce cerusem însă, dacă pățeam ceva, în acea zonă nu exista operativ să intervină curând. Șansele să fiu ucis erau mari, iar cele de a fi abandonat chiar și mai mari.

Mi-am dat rucsacul jos. Greutatea, simțeam, parcă mi se luase de pe suflet. Am scos numai cutia dronei. Maxilarul îmi pocnise: era un tic. Corpul îmi spunea că lucrurile sunt cât se poate de serioase. Oricât încercam să fiu calm, era dificil. Clădirea țintă era la puțin peste 300 de metri în față. Am scos binoclul de buzunar și l-am dus la ochi: nu vedeam multe prin junglă. Tot ce vedeam clar era o bucată din peretele din lemn și, lucind în soarele zilei, metalul dulapului de oțel galvanizat care adăpostea sistemul de ventilație. Acolo era x-ul imaginar din harta planului meu. Era o țintă bună, dar nu ușor de lovit. M-am așezat pe vine, revizuindu-mi planul, lăsând deoparte binoclul.

În dreapta, la aproape 100 de metri, era adevărata țintă. Și adevărata problemă…

Un stâlp metalic, înalt și din oțel dur, ridica o antenă și alte receptoare de semnal la linia coroanei junglei. Era admirabil de bine camuflat. Ai fi putut trece pe lângă el, convins că e doar un alt arbore. Camuflajul care acoperea stâlpul avea și rolul de a proteja metalul de eroziune și animale.

Probabil te întrebi cum am găsit acel stâlp pe care îl laud așa mult. Ar avea sens să crezi că nu l-am găsit neapărat, ci mi-au spus cei din agenție despre el. Adevărul e că am dat peste el din pură întâmplare.

Cu cinci luni înainte de ziua misiunii, umblam prin același perimetru, aproape convins că misiunea nu poate fi îndeplinită. În acel loc, orice sunet care nu e scos de animale, vânt sau apă este nenatural. Așa că, atunci când am auzit un glas uman, am avut încredere că nu delirez. M-am lăsat repede jos și am ascultat cu atenție. Nu îi vedeam, dar făceau gălăgie și știam sigur că sunt aproape. Nu am îndrăznit să mă mișc. Am stat jos, ascultând. Vorbeau într-o spaniolă cu accent venezuelan pe care îl puteam recunoaște doar pentru că știam unde mă aflu. Nu înțelegeam tot. Straniu îmi părea că, după minute în șir, vocile nu păreau a se depărta, nici a se apropia de mine. Atunci s-a întâmplat mica minune: am auzit sunetul. Unul dintre ei lovise într-o bucată groasă de metal. Vibrația era inconfundabilă. Picioarele au decis imediat să se miște. Precaut, pas cu pas, ascuns după frunze și liene, cu inima palpitând și respirația ținută, m-am apropiat până am putut să văd. Era o echipă de mentenanță formată din trei bărbați. Unul era deja urcat la jumătate, unul curăța împrejurimile, iar ultimul stătea cu fața într-o tabletă. Stâlpul se dezbrăcase în fața mea.

Am ridicat valiza dronei și am decis că, în situația dată, șansa cea mai bună de succes o are riscul. M-am apropiat mai mult de stâlp, până mă desparțeau de el numai trezeci de metri. Știam că în jurul lui există o singură cameră de supraveghere, echipată cu senzori termici și de mișcare. M-ar fi detectat înainte să ajung lângă el. Și totuși… trebuia s-o fac. Trebuia.

Am înghețat câteva clipe, vrăjit de viața umedă și caldă din jurul meu. Aș fi vrut, pentru acele momente, să fac orice altceva decât să duc misiunea la capăt. Am lăsat cutia jos și m-am așezat în genunchi. Am deschis valiza. În ea ședeau o unitate de control compactă și drona, un hexacopter de dimensiunea unei palme, cu finisaj mat, antireflexiv, grad militar.

Mi-am așezat, cu grijă, rucsacul pe pământ. Din el am scos „PACHEȚELUL” dronei, așa cum îl numeam pentru a-l face să sune drăguț și inofensiv. Uneori, când făceam astfel de misiuni grele, mintea căuta orice mijloc sau tertip să facă totul să pară o joacă.

Am scos drona și am atașat pachețul cu grijă, asigurându-mă că sistemul de prindere-desprindere funcționează cum trebuie. Banda pe care o aveam în rucsac am pus-o lângă unitatea de control, iar detonatorul refuzam să-l las din mână. Ultima a ieșit la iveală pușca.

Am apăsat butoanele de pornire, iar sunetul fin, electric al dronei mi-a șoptit că ea este gata oricând.

Inima nu-mi era. Stăteam în genunchi, dar ea lovea în plămâni și coaste, de parcă toată viața ar fi fost ostatica lor și acum își dorea să scape. M-am uitat iarăși la ceas. Simțeam că am mult timp la dispoziție.

Am inspirat adânc. Am privit în sus, către lumina care se strecura printre ramuri, așa cum picăturile de apă se strecoară afară din corp prin porii pielii. Genunchii mi s-au înmuiat de tot. Am închis ochii. Deodată, s-a făcut liniște.

Partea 4

🔫

Vibrațiile ceasului m-au pus din nou în alertă. Scurta mea meditație a funcționat. Ezitările dispărură.

Drona s-a desprins de sol și s-a ridicat deasupra mea. Plutea într-o liniște nefirească. Sunetul zumzăit al elicelor era, probabil, atenuat de densitatea junglei. Am trimis drona în drumul ei. Tot ce urma să fac pe mai departe urma să fie contra secundelor și morții.

Pe ecranul tactic vedeam cum jucăria de grad militar se strecoară cu ușurință prin spațiile libere din junglă. În scurt timp, pe același ecran, vederea termică îmi evidenția punctele fierbinți, printre care și santinele umane, și punctele reci - adică sistemul meu de ventilație. X-ul hărții mele.

Ceea ce nu anticipasem era distanța dintre junglă și clădire. De cum a ieșit dintre arbori, drona scotea un zumzâit mai puternic. A reușit să zboare doar câteva clipe până să fie auzită. Am văzut primul om privind-o uimit. Nu a pierdut vremea: a ridicat arma, a țintit și a tras. A ratat, dar zgomotul a ajuns până la mine și din împrejurimi au apărut alți oameni dornici să facă din dronă un premiu. Nu i-am lăsat.

Liberă de zăbrelele junglei, am urcat drona mai sus, făcând-o aproape imposibil de țintit în mișcare. Însă și ei știau asta. Prin ultimele cadre din câmpul vizual, am observat patru oameni, toți înarmați, cum intră în junglă să mă vâneze.

Secundele mele au început să se scurgă, tocmai după cum anticipasem. Nu aveam timp să mă îngrijorez pentru asta.

Vedeam clădirea în ansamblu, iar x-ul trebuia să fie mai aproape de dronă ca „PACHEȚELUL” să fie livrat cu succes. Am mișcat ușor micuța manetă de control, iar drona, așezată în punctul potrivit, a ajuns pe poziție.

Vzzzzt!

Undeva în stânga mea, cineva a tras. Un glonț a trecut cu putere prin aer, la distanță sigură de mine. Căutătorii mei începau să își piardă răbdarea.

Click!

Mi-am imaginat sunetul produs de sistemul de prindere atunci când a eliberat pachețelul meu fragil, plin de termită pe bază de magneziu. O lumină orbitoare, albă, a cuprins ecranul. Incendiul chimic s-a declanșat cu succes, iar întreg sistemul avea să ardă la temperaturi uriașe, imposibil de stins cu apă. Înainte să arunc unitatea de control, am apăsat butonul de ștergere a datelor.

Vzzzzt! - Vzzzzzt!

Au șuierat alte două gloanțe, mult mai clar intenționat în direcția mea. Am ridicat repede banda de pe jos și am ținut-o bine, în aceeași mână cu detonatorul.

M-am răsucit pe călcâie și am alergat către camuflaj. Am auzit scârțâitul camerei de supraveghere rotindu-se către mine. Cu mâna dreaptă, am scos cuțitul din teaca de la brâu și am sfâșiat camuflajul. Acolo era: țeava prin care treceau toate firele. Am înfășurat repede banda explozivă în jurul ei.

Vzzzt!

Arma s-a auzit de aproape. Prea aproape.

Am prins detonatorul de bandă, l-am apăsat și am fugit. Aveam câteva secunde să mă depărtez. M-am afundat cu pași rapizi în junglă, dar ceva mi-a spus, cred că experiența, să mă opresc.

În minte aveam un metronom care număra secundele.

Tac-tac-tac!

Ceva nu e bine… Adică nu era bine.

După câteva clipe, nu se petrecuse nimic. M-am răsucit. Detonatorul! Mi-am strigat în minte. Detonatorul! Am repetat să mă conving.

Abia atunci realizasem cât de fierbinte era totul, cât de dificil îmi era să respir. Transpirasem mult pe drum, dar acum eram ud până la os.

Dacă banda nu exploda, nu avea nicio garanție că incendiul putea provoca suficiente daune, iar misiunea devenea inutilă. Scopul principal al incendiului, deși îl calculasem doar cu speranțe, era să producă o stare de alertă și pază, nu de atac imediat. Eram în joc eu, un tub metalic cu fire, un ordin și o viață, singura pe care o aveam.

Prin junglă s-a auzit un ordin.

Mânat de un instinct, de parcă ordinul era pentru mine, picioarele s-au mișcat singure. Am alergat înapoi, cu ochii atenți către direcția din care veneau vânătorii. Nu știu cum am ajuns iarăși lângă stâlp; tot atunci am văzut frunzișul mișcându-se. Era prea târziu să ezit.

Am apucat detonatorul și l-am înfipt bine în poziție. Am apăsat cu putere, să fiu sigur că am făcut-o, și am luat-o la goană.

Vzzzzt! Am simțit glonțul trecându-mi prin mâneca care atârna, îmbinată de transpirație, a cămășii de pe mine.

-Ei! a strigat vânătorul după mine.

Nu îmi amintesc să fi alergat vreodată mai cu teamă și putere, dar când am pășit în necunoscutul junglei, inima s-a simțit primită acasă.

Însă nu mai eram singur și din spate auzeam pași.

Pocnetul metalic a răsunat. Știam ce înseamnă asta. Jungla s-a speriat și ea. Am zâmbit, fără a mă opri din alergat. Pușca mă îngreuna, dar era singura mea metodă de apărare, așa că nu puteam să o arunc. Nu încă.

Nu mă puteam întoarce direct către Ru, deși eram nerăbdător să îi văd fața uimită. Eram urmărit, iar cel din spatele meu, dacă era într-adevăr doar unul, nu se rătăcea ușor și nu era bine ca urmele să ducă direct în direcția graniței. Am curbat traseul către dreapta, către o zonă pe care nu o cunoșteam atât de bine. Dacă totuși harta din mintea mea era corectă, aș fi știut cum să mă întorc în siguranță.

Heibu! Mi-am spus încurajându-mă.

Înaintam cu dificultate. Jungla devenea mai densă, iar deplasarea era dificilă. Însă camuflajul natural compensa viteza scăzută.

Am fost nevoit să mă strecor printre crengi și liene, sprijinindu-mă de tot ce puteam prinde, rugându-mă, în sinea mea, universului să nu fie vreun șarpe în drumul meu. Cu privirea și gândul puse pe fugă, am întins mâna să mă sprijin de un alt trunchi.

Mâna s-a retras de una singură, speriată. Ceva o înțepase. O clipă am fost convins că totul s-a sfârșit, ucis nu de șerpi, ci de un păianjen.

Totuși… văzusem unde am pus mâna. Nu era nimic acolo. Deși speriată, mintea nu m-a trădat și mi-a tradus semnalul: metal! Înțepătura era precum cea în metal!

Respirația mi s-a oprit o clipă. Ascultam pașii greoi din urma mea. Mi-am scos cuțitul. Cu toată puterea, am țintit către arbore, convins că trebuie să înfig lama acolo. Vârful era ascuțit. Putea intra foarte adânc, suficient cât să nu am timp să-l mai scot dacă s-ar fi blocat.

Dar lama nu s-a oprit, ci a trecut prin scoarță, căci nu era lemn, ci doar o altă pânză groasă de camuflaj. Am retras cuțitul și, cu atenție, folosindu-mă de lamă, am dat pânza împletită cu sârmă într-o parte, ca pe o perdea de satin fin. Era un alt punct de-al lor, însă un fir gros, negru, era uitat pe afară. Am răsucit cuțitul, am așezat bine lama și am tras. Am tăiat firul.

În urma mea, tufele au început să se miște. Încă nu îl vedeam, deci nici el, bănuiam, nu mă putea vedea.

Așa cum maxilarul mi-a pocnit înaintea misiunii, un alt trosnet ciudat s-a auzit în mine. Fusese suficient: trebuia să fac ceva. Nu era o opțiune să continui să fug și să mă depărtez de Ru. Am înaintat câțiva pași și m-am oprit.

O să te întrebi: ce fel de om stricat sunt, de mi-am adus țigările cu mine și în misiune. Dar uite că le luasem și stăteau bine în buzunarul de la piept, la fel și bricheta anti-orice ar fi putut stinge focul. Am scos cutia, am dat capacul într-o parte și am prins filtrul unei țigări cu buzele. Am pus cutia înapoi, am scos bricheta și am aprins-o. Am tras adânc aer în piept, iar plămânii însetați de aer au primit nicotina care-mi plăcea. Un sfert din țigară a dispărut până să pun bricheta la locul ei. Mi-am scos țigara dintre buze și am plimbat-o, ușor, prin aer, așa cum făceau șamanii uitați din tribul warao. Când am terminat, am așezat-o, cu grijă, pe jos.

Mi-am fixat pușca bine în brațe, m-am făcut mic și m-am ascuns printre frunzele uriașe din preajmă. Mă săturasem să fiu cel vânat.

Nu trebuie să fii un geniu naturii să știi că mirosul de tutun uscat și ars nu apare într-o junglă umedă fără a fi acolo cineva care să-l aprindă. Omul meu, drogat de dorința de a pune mâna pe mine, a gândit același lucru și, purtat de adrenalină, nu și-a ascultat următorul gând, ci, pornind după miros, s-a lăsat păcălit de instinct. E o greșeală să pregătești sodați fără pic de creier.

Câteva minute mai târziu, o pereche de bocanci negri, murdari de noroi și bucăți de frunză uscată lipite de ei au pășit în micul luminiș dinaintea mea. Deodată, zgomotele naturii au dispărut pe fundal, iar mișcările lui deveniseră gălăgioase. Le auzeam clar. Foarte clar. Roșul aprins, cât o scânteie mică, al țigării care încă ardea, a reușit să-i atragă atenția. L-am văzut cum se uită la țigară. Respira greoi, adânc.

Pușca a făcut clic când am încărcat-o. Era ațintită către el, cu țeava ușor descoperită printre frunze. M-am aplecat înainte lent, iar chipul mi-a ieșit la iveală.

Omul, un negru, a tresărit când a auzit arma. Știa ce înseamnă asta. A zâmbit când m-a văzut ieșind dintre frunze. Nu s-a pierdut, nici nu s-a agitat. Nu i-am făcut niciun semn să tacă căci, din privire, mi-a spus că pricepe. Palma i s-a desprins de pe arma pe care o purta. Mi-a făcut semn să stau, să-l aștept. Nu știu cum, nici de ce, dar am stat.

Nu am schițat niciun gest.

El și-a luat privirea de la mine și pentru următoarele clipe a dispărut cu totul. Ori el pentru mine, ori eu pentru el.

S-a uitat o vreme înainte, de parcă acolo ar fi fost un drum, o cărare pregătită pentru el. Pe urmă, lăsând capul pe spate, privi puținul cer pe care îl putea vedea. A zâmbit din nou, închizând ochii când un vânt a mișcat frunzele. Era ceva sincer în zâmbetul acela. Când a coborât privirea, genunchii i s-au îndoit. S-a lăsat pe vine, ca un adult obosit, recunoscător că se așează. A ridicat țigara, sau ce mai rămăsese din ea, a dus-o la gură și a inspirat. Frunza a ars până s-a izbit de filtru. Omul a simțit gustul. Cu mâna dreaptă a scos filtrul din gură și și-a întors privirea către mine.

Avea ochii limpezi. Mă privea ca pe un râu curat care curge netulburat. A făcut un semn, scurt, cu capul.

Am tras, iar trupul lui a căzut acolo.

Partea 5

☠️🛶

Simțisem încordarea trăgaciului ca pe o provocare metalică venită dintr-un loc neștiut. Privirea și toate simțurile îmi erau ațintite către el. Mi-am dorit să trag încă din momentul în care mi-a intrat în rază, însă nu am făcut-o. I-am văzut chipul cu întârziere, abia după ce sunetul de încărcare l-a făcut să privească în direcția mea.

Bănuiesc că instinctele au făcut să-i imit o parte din comportament: l-am privit înapoi, am împietrit, am așteptat.

Privirea lui, felul în care se resemnase și primise ultima țigară nu ca pe o condamnare, ci drept recompensă pentru întregul lui efort, mi-au câștigat respectul. El și-a avut ultimele clipe. Era tot ce puteam spera pentru mine când clipa avea să vină.

După ce am tras, jungla s-a trezit din nou, speriată de o nouă explozie de armă. Dar nu doar jungla auzise, ci și toți ceilalți care plecaseră pe urmele mele și persistau să mă caute.

M-am ridicat fără să ezit. În jurul meu, nu se mai auzeau pași, cel puțin pentru un moment. Sosise vremea să plec definitiv de acolo. Făcusem un ocol suficient de mare. Am pornit în linie dreaptă către Ru.

Dacă ești practic din fire, probabil te întrebi de ce nu am făcut mai mult să îmi acopăr urmele. De ce nu am trimis drona cât mai departe în junglă, de ce nu s-a autodistrus, de ce am abandonat consola și tehnologia ei? Și probabil o voce temătoare îți șoptește în minte crudul adevăr: ca ei să știe că nu se pot ascunde. Că pot fi găsiți, atacați și uciși.

Drumul înapoi către Ru se evaporă înaintea mea cu fiecare pas. Înaintam prin acele locuri ca pe o cărare sigură, ca pe un alt drum consacrat de romani. Jungla îmi dădea voie. Jungla știa cine sunt. Eu știam ce-mi poate face.

Mangrovele au apărut curând înaintea mea. Acele capcane labirintice moi, pline de necunoscut, de locuri adânci, nu cât să te acopere, ci cât să te epuizeze, să îți provoace hipotermie și să te ucidă, acele capcane în care, în zonele de coastă, mulți ocnași și-au pierdut viețile încercând să scape de jugul muncii, nu mă cutremurau nicidecum. Am aruncat pușca, lăsând-o să fie înghițită. Nu am urmărit cum se scufundă. Știam că va fi înghițită lent, iar eu nu aveam timp.

Pentru prima dată în acea misiune, insectele au început să mă irite. Simțeam cum zboară în jurul meu, de parcă aș fi fost un cadavru. Eram transpirat din cap până în picioare, murdar, iar sângele pe care îl aveam în palmă, acolo unde stâlpul de metal mă tăiase, se amestecase cu pământ. Dar eram viu.

Curând, am zărit o siluetă. Omul stătea pe rădăcinile unei mangrove cu un fel de cușcă din nuiele în mână. Era plină de crabi albaștri, pe care nu avea de unde să îi găsească în acea zonă.

-Ru! l-am strigat.

Omul a tresărit.

-Să fiu al naibii! Îmi spune, apropiindu-se de mine. N-ai murit!

Am privit ceasul.

-Dacă nu aș fi terminat la timp și ai fi plecat…

A privit și el crabii din mâna lui, semn că a înțeles ce am vrut să-i spun. Nu îi păsa.

Și-a prins cușca împletită din lemn, plină cu crabi, și a condus drumul înapoi la canoe. Ne-a desprins de mangrove și a început să vâslească singur, făcând să pară că nu se grăbește. În tot acest timp m-am schimbat de haine. Pe cele pline de Venezuela le-am aruncat în râu.

Ru tăcea, dar de data asta din alt motiv.

-Spune…

I-am cerut în vreme ce puneam mâna pe vâslă și îmi lăsam mintea să alunece spre gânduri mai puțin periculoase, așa cum canoea plutea, ajutată de râu, către un loc sigur. Priveam granița care, deși nu se vedea, era înaintea noastră și ne primea în Guyana.

-O parte din mine se bucură că pleci, admise nemulțumit, dar altă parte…

A ezitat, lucru care nu îi era caracteristic. L-am privit peste umăr.

-Cealaltă parte știe că ai putea face lucruri pentru noi.

-Hmm, am gândit cu voce tare. Ceea ce fac, ce știu să fac, este util câtă vreme nimeni nu știe că o pot face. Când lumea află că pot să o ajut, din acea clipă nu o mai pot ajuta.

-Greșești! Lumea are nevoie de un lider, un om capabil.

Își schimbase tonul. Nu mai era speriat. Nici de mine, nici de Venezuela și tot ce reprezenta ea. Poate din cauză că ne depărtasem suficient. Poate pentru că nu-mi dădea nicio șansă să mă întorc și, făcând-o, credeam că sunt un alt spirit din cultura lui.

-Un ajutor sau erou, cum te aștepți tu să găsești, este periculos. Toți eroii care au existat vreodată au avut parte de șansă și noroc. Au devenit eroi pentru că ceea ce au făcut o singură dată a fost suficient de extraordinar. Să fii erou ține de prea multe probabilități: șansă, pregătire, context, societate, loc, sincronizare.

-Greșești din nou! repetă.

M-am răsucit către el. S-a uitat fix în ochii mei, apoi a făcut semn către junglă, către granița din urma noastră.

-Heibu! spuse.

Am zâmbit.

-Poate. Dar uiți că sunt aici de trei ani și nu ai nici cea mai vagă idee de cât m-am pregătit înainte. M-am întors cu privirea la drum. În plus, mulți au sfârșit tragic pentru ajutorul oferit în lumina zilei. Prefer să-mi găsesc sfârșitul neștiut de nimeni.

Ușor dezamăgit, Ru n-a suflat o vorbă până am trecut de portul Morawhanna.

-Ce aveai în geantă? întrebă.

Știam că era curios încă de când a văzut-o.

-Nu mai contează. Crede-mă că nu vei putea găsi nimic din ce am lăsat în urmă.

-Chiar dacă ar fi fost aur în ea, nu m-aș întoarce în locul ăla prea curând.

Partea 6

💲💲💲

Am oprit canoea pe unul dintre canalele care duc spre Mabaruma, dar se află în apropierea plantației. Era atât de îngust că două astfel de bărcuțe ar fi putut trece cu greutate una pe lângă cealaltă. În multe porțiuni din acea zonă, aceste mici canale erau singurele drumuri. Ru uită de cuștile cu crabi. Săltă primul afară din canoe, energic și bine dispus.

-Ce-i cu tine?

-Tocmai ai fript Venezuela! șoptește. Să-i mai ia dracu!

Râdea în gura mare, lucru care mă făcea și pe mine să zâmbesc. Mă atașasem de Ru… cumva. A făcut ca cei trei ani petrecuți acolo să fie plăcuți. Mă bucuram că mi-a ușurat șederea înainte să mă confrunte și să îmi spună că, după ce a pus câteva lucruri cap la cap, nu credea că eram vreun fermier adevărat. În acel punct aveam suficientă încredere ca să știu că ar fi mai simplu și mai bine să-i spun adevărul, atât cât puteam din el. A priceput singur gravitatea poziției în care se afla dacă continua să îmi fie apropiat. „Dacă nu apăreai la timp, oricum aș fi mort. Ai cumpărat o a doua viață pentru mine: lasă-mă să plătesc înapoi cât pot.” Într-un fel, semăna cu mine, doar că adaptat culturii și societății în care a crescut.

M-a urmat pe cărare, până la fermă, zâmbind tot timpul. Mai că nu sălta ca un puști.

Însă gândul meu nu mai era nici la fermă, nici la veselia lui. Avionul urma să decoleze în mai puțin de o oră, iar aceea era singura cale de a ieși din Mabaruma. Dacă pierdeam avionul, pierdeam și transportul care mă aștepta în Georgetown.

Mica căsuță în care locuiam era neatinsă, cu geamul deschis și plină de insecte. Nu mai conta. Când întră în cămăruță, Ru căscă ochii de uimire. Se aștepta să am condiții mai bune. Mult mai bune. În schimb, coliba nu era cu nimic diferită de una de-a localnicilor.

Am mers către rucsacul pe care îl aveam pregătit și am scos din el un teanc, învelit într-o pânză uzată. L-am pus în mâna indigenului.

-O, vai!

Reacționă surprins, ridicând și coborând pachetul pentru a-i simți greutatea, ghicind ce se află sub pânză. Suma pe care i-o oferisem era, probabil, cel mai mare teanc de dolari americani pe care îi văzuse în toată viața lui. Îmi pusesem deoparte cât aveam nevoie, iar el riscase mult cu mine. Eu puteam obține sume asemănătoare cu un simplu mesaj. El, probabil, niciodată altfel. Știam că nu își dorește să își părăsească familia și casa, indiferent pe ce sumă.

Mă privea șocat.

-Pentru munca ta, i-am explicat. Riscuri mari, recompense pe măsură. Ai grijă cum îi cheltui. Să nu atragi atenția cuiva.

Doar aprobă din cap. Mi-am luat rucsacul.

-Deci?

Se uită la mine ușor năuc, dar își reveni. Își săltă tricoul. Prinsă cumva de talia pantalonilor, era punguța. Nu știu cum de nu o băgasem de seamă, cum de nu îi căzuse între timp și cum de se putea mișca fără să scoată un sunet. Am luat-o fără să pierd mult timp inspectându-i conținutul. Ru avea încredere în mine; eu în el. Am înghesuit punguța primită în buzunarul lateral al rucsacului.

-Rămâi aici și, dacă vezi ceva ce îți place în cameră, e al tău. Yakera ha-u ! (* Rămâi cu bine!)

-Haha! a râs recunoscându-și limba.

Dar nu mi-a răspuns. I-am întins mâna, iar el se grăbi să o strângă. M-a prins, strâns, în brațe, dar nu a suflat o vorbă. Nu ne-am mai spus nimic. Eu am plecat, de data aceea, pe ușă, iar el a rămas cotrobâind prin lucrurile mele. Oficial, Ru devenise, probabil, printre cei mai bogați oameni din zonă.

Am făcut aproape un sfert de ceas până la aeroport. O parte din mine nu era pregătită să urce în acel Cessna 208. Simțeam că plec brusc, dar ceea ce era mai rău era că aveam sentimentul că plecam din teamă. Nu îmi era frică că cineva m-ar fi urmărit, nici de repercusiunile misiunii. Altceva nu-mi dădea pace. Simțeam că fug de ceva. Iar fuga nu rupe lanțul — îl strânge. Îți desenează un cerc mai mare, iar la capătul lui te prinde din urmă exact ceea ce te îngrozea, însă de data asta în termenii lui, niciodată ai tăi. Doar că atunci încă nu știam ce mă pune pe fugă, deci nici nu știam ce ar trebui să înfrunt.

Zona aeroportului era ușor agitată. Pentru aceleași motive pentru care oamenii circulă prin lume fără un scop anume, turiștii au devenit tot mai frecvenți în regiune. Deși urăsc plimbăreții, fenomenul turistic care a luat amploare în lume a devenit o adevărată comoară pentru cei ca mine. Turiștii sunt haos, sunt oameni cu garda jos, sunt oportunități, gălăgie și confuzie. Sunt piese care nu înțeleg limba și locul în care se află, dar eu îi înțeleg pe ei.

-Hey, Lukas! m-am auzit strigat.

Era Kai, unul dintre piloți, și da, Lukas a fost numele meu. M-am apropiat de el, însă nu am obținut prea mult din timpul lui. Pentru el, zborurile acelea îi erau meserie și rutină. Eu eram doar un fermier străin venit în Regiunea 1 Guyana.

Am urcat în avion. Nu mai aveam stare. Voiam să decolăm. Să plec cât mai repede. Nici să fumez nu-mi mai trebuia. Oboseala mă ajunse din urmă.

Partea 7

🧰

Din momentul în care m-am urcat în tren în acea zi de iarnă din tinerețe, până la finalul misiunii din Mabaruma, au trecut șaptesprezece ani. Inutil să vă descriu detaliat suita de evenimente și schimbări care au avut loc în tot acest timp.

Aveam douăzeci când am fost recrutat, iar hoțul din mine devenise cineva mult mai capabil. Întunericul din mine nu dispăruse, dar învățasem să îl amestec cu multe alte culori. Cine devenisem eu? Mulți indivizi și undeva, printre ei, chiar în mijlocul lor, încă mai eram și eu, pregătit să le golesc buzunare.

Când motorul avionului porni, iar elicele începeau să se învârtă, am lăsat capul pe spate, sprijinit de scaun, pregătit să „demontez” Guyana din mine. Cel puțin acea parte din Guyana în care am trăit. Următoarea mea misiune se anunțase deja, iar eu nu mă recuperasem complet după goana din junglă. Nu e un lucru ușor să îți revii după ce ai fost la un pas de a fi prins. Niciun antrenament militar din lume nu te pregătește pentru asta.

De obicei, între misiuni, aveam mereu o pauză chiar și de săptămâni, dar nu și de data aceea. Am deschis, după câteva minute, ochii și mi-am îndreptat privirea către gemulețul din dreapta mea.

Jungla, văzută de sus, era un uriaș câmp al uitării. Așa o vedeam. Asta era părerea mea despre ea. Așa o simțeam. Dar în acea zi excepția a intervenit. Trebuia s-o uit eu pe ea. Să fac pașii înapoi către ieșirea din labirint.

Când am aterizat în Georgetown, viața mea de agricultor din mica Regiune 1 era lăsată în urmă. În acel oraș-capitală-port lumea începe să semene mult mai izbitor cu cea în care eram obișnuit să trăiesc. Am trecut prin micul aeroport fără probleme. Am luat un taxi și am plecat către hotel. Era cald și simțeam că era deja ziua de mâine.

La recepție, totul a mers ușor, dar în momentul în care am pășit în cameră, am primit un nou imbold. Pe salteaua patului aveam un plic. Știam ce înseamnă. Am aruncat rucsacul pe jos și am deschis plicul.

Conținea următoarele: un bilet de croazieră – ieșirea mea din America de Sud –, o fotografie cu un bărbat, o fotografie cu un fel de lănțișor, un lănțișor precum cel din imagine, o vedere cu un hotel și mai surprinzător decât toate, după multă vreme, un ordin scris.

”The New Airport Bar & Restaurant - ora 19:37, half of a bottle of rum - half spirit.”

Asta era tot ce era scris. Celelalte elemente erau pentru mine să le pun cap la cap.

M-am uitat la ceas. Era ora 17:06. Am scos telefonul și m-am conectat la rețeaua lentă a hotelului. Punctul din plic era cam la o oră distanță. Am lăsat ordinul pe pat și am sărit, întâi de toate, în duș.

Am ieșit din hotel o oră mai târziu, cu jumătate din frunzele uscate din „somnul spiritelor”, cumpărate de la Ru, în buzunar. Un nume inventiv… dacă spiritele ar avea nevoie de somn. Nu știu cum sau de unde au auzit cei de la agenție de acele frunze. Când l-am întrebat pe Ru ce sunt, a rămas la fel de uimit și nu tocmai dispus să îmi explice ce erau.

-Pfff, oftă după ce cântări în sinea lui. Sunt frunzele unei flori sălbatice, uscate cu fum. Era folosită mult chiar și după ce britanicii și spaniolii au ajuns aici. Odată uscate, șamanii le ardeau în foc și inhalau fumul, care le dădea viziuni sau „îi lăsau să vorbească cu jungla”. O frunză e suficientă cât să îți întoarcă stomacul pe dos dacă ai nevoie de curățare - deci o formă de medicament. Două frunze… greu de estimat exact ce îți pot face. Ține de vârstă, greutate. Asta dacă le înghiți întregi sau le mesteci și înghiți saliva. Dar un pumn din ele, chiar și uscate, te adorm și nu te mai trezești. Sunt un fel de morfină cu efect permanent de la o anumită cantitate încolo. Dacă cineva era rănit sau bolnav dincolo de salvare, i se dădeau acele frunze să le înghită. „O trecere ușoară către spiritele junglei” - spun unii bătrâni. Dar nu mai sunt folosite de zeci de ani. Doar triburile care țin la tradiție îți mai amintesc de ele și de cum arată.

-Cum e posibil să aibă efecte atât de diverse?

Ru ridică din umeri.

-Cine cunoaște pe deplin jungla? Și voi, vesticii, cu toată știința, nu vă descurcați bine aici. După mine, sigur conțin o substanță care reacționează diferit în funcție de cantitate și preparare. Cine ți-a spus de ele?

L-am privit neclintit, fără să-i răspund.

- Înțeleg, spuse amuzat. La urma urmei, ești un expert venit aici să ajuți pe plantațiile de condimente, continuă zâmbind cu gura până la urechi.

-Poți să îmi faci rost de o pungă?

Mă privi tăcut câteva clipe, nemulțumit.

-Da. O să dureze câteva zile dacă le vrei verzi, câteva săptămâni dacă le vrei uscate.

-De ce săptămâni, dacă trebuie uscate la fum?

Atunci, pentru prima și singura dată, Ru se uită la mine fără teamă.

-Dacă vrei, le poți usca tu, dar mă îndoiesc că vrei să te găsească cineva cum le afumi și să te întrebe ce faci cu atâtea frunze otrăvitoare la tine. Nu doar bătrânii mai știu de ele, ci sigur și șefii tăi de pe plantație.

Știam că din acele frunze se poate obține otravă încă de când am aterizat în Mabaruma, dar nu e un lucru despre care să pui întrebări fără precauție. Și admit, mă gâdila ideea de a-i spune lui Ru cum funcționează, dar era mai bine să rămână la ideea de plantă șamanică. Dar ție, complice al meu, poți să-ți descriu pe scurt: frunzele produc substanța activă (care ulterior devine otravă) abia după ce planta a înflorit. Substanța e un alcaloid trifazic: în cantități mici irită violent stomacul, în doze medii devine un neuroactiv și induce viziuni, iar în doze mari se transformă metabolic într-un sedativ profund, capabil să oprească treptat corpul și să-l scufunde într-un somn spiritual lent.

Eram mulțumit că a doua mea misiune în acea zi era atât de liniștită: doar un mic transfer. Nu urma să renunț la toate frunzele de la Ru, ci numai la jumătate, căci plicul din hotel spunea că voi avea, probabil, nevoie de ele până la destinația finală.

Zona din Georgetown în care mă aflam era cuminte. Aerul de colonie încă plutea în aer și în acel cartier relativ nou. Briza oceanului făcea ca temperaturile să fie mai suportabile.

Locația nu era nici ea ceva luxos: un fel de bar și restaurant local, într-o clădire din lemn roșu în același stil cu amprenta colonială. Mi-am luat o bere rece, jumătatea de sticlă de rom și m-am așezat. Am aprins o țigară și, chiar dacă curierul venea la timp sau nu, aveam de gând să stau acolo câteva ceasuri și să îmi consum pachetul și cât mai multe beri.

Sper că nu te uimește faptul că urma să mă întâlnesc cu un simplu curier. Este un modus operandi: niciun agent nu avea voie să ia contact direct cu un alt agent decât în cazuri de necesitate sau ordin direct. Un sistem bun de siguranță pentru noi, însă asta a lăsat mereu o curiozitate periculoasă pentru agenție în mintea mea: ei, cei care ne dau ordine, cum comunică?

-Good evening, sir! îmi vorbise un bărbat negru, înalt.

Nu întârziase, însă mă așteptam la un alt tip de caracter. El era… respectuos. I-am făcut semn să se așeze. A luat loc, timid.

-Someone has instructed me to bring you this, sir.

L-am privit suspicios, însă cu un zâmbet cât se poate de larg, sincer și prietenos. Astfel, chiar dacă din geanta lui urma să scoată și o grenadă, lumea din jur ar fi avut încredere că totul e o joacă între prieteni. Oferă lumii un zâmbet și te va lăsa să scapi cu multe.

Dar din geanta lui a scos o mică trusă, într-o husă roșie cu alb, de prim ajutor. Pentru mine asta înseamnă un singur lucru.

Partea 8

🗂️

Trusa de prim ajutor înseamna că aveam dreptul să îmi ucid următoarea țintă, dacă ar fi fost nevoie. Asta mi-a clarificat ceva: obiectivul misiunii nu era omul din imagine (din moment ce viața lui era la alegerea mea), ci lănțișorul care ar trebui să se afle în posesia lui. Am rămas ușor cu gândul la ce aveam de făcut și privirea în zare.

-Sir, a continuat omul să vorbească, văzând că nu mișc. I have also been told you have to give me something. (Domnule, mi s-a spus că și dumneavoastră trebuie să îmi oferiți ceva)

Glasul lui a ajuns la mine ca printr-un perete de ceață care obturează nu privirea, ci sunetul. M-am întors către el și am rămas fără cuvinte. Pentru o clipă, am avut în față o stafie. Era el… cel pe care îl ucisem în junglă. Îl vedeam clar cum mă privește și îmi face semn să apăs, iarăși, pe trăgaci.

 Nu se întâmplă să mă sperii des, dar în acel moment toate fantomele trecutului păreau pregătite să se răzbune. Pulsul urcă imediat la maxim. Spaima de moment a fost atât de puternică că nu am avut reflexul nici să clipesc.

-Sir? mă întrebă. 

Acel cuvânt mă plesni și mă aduse cu picioarele pe pământ. Nu era el. Nici nu poate fi el. Cel mort e acolo, în junglă. Asta dacă l-a mai găsit cineva. Ce mi se întâmpla era ceva obișnuit, simplu de explicat: așa cum uneori asiaticii par identici, așa și ei, africanii, sau sud-americanii sau ce-or mai fi și ei, par unul și același. Cel puțin așa îmi spuneam atunci.

Am ridicat mâna și am făcut un semn. Barmanul a priceput și a venit imediat către noi.

-I know, i-am spus omului. Just drink a beer with me. It’s a beautiful sunset. (Știu. Doar bea o bere cu mine. Este un apus superb)

Nu avea de ales. Până nu primea pachetul din partea mea, nu putea pleca și cu siguranță primea o sumă suficient de mare drept compensație pentru răbdarea lui. Și nu mă înșelasem. Și-a primit berea și a băut din ea, liniștit. Cedă controlul în schimbul unor clipe de calm și a unei recompense. Când trecuse de jumătatea sticlei, am scos pachetul și i l-am întins zâmbind. L-a acceptat. A plecat abia după ce a golit berea.

În America de Sud, romul e altfel decât cel care ajunge în restul lumii. Am rămas în acel local cu aer de colonie până aproape de miezul nopții, când am reușit să termin de băut acea jumătate de sticlă de rom și să uit de victima din junglă. 



A doua zi dimineață mi-am făcut check-out și m-am prezentat în portul GNSC (Guyana National Shipping Corporation). Totul mirosea a zahăr sau a trestie de zahăr, a lemn scos din junglă și a mizerie și containere umede. În Georgetown, capital Guyana, și chiar nici în toată țara nu existău porturi frumoase, cu duty-free și magazine micuțe pentru suveniruri. Viteza de vărsare și mâlul pe care râul Demerera îl împinge în ocean, alături de adâncimea mică a coastei, fac din gura de vărsare, adică acolo unde se afla portul, un loc nefavorabil vaselor care nu sunt special construite pentru astfel de locații.

 Vasul care avea să mă scoată de pe continent, numit MS "Atlantic Sentinel", era deja oprit în larg, la câțiva kilometri de mal, de mai bine de o zi. Singura opțiune a pasagerilor de pe astfel de vase de călătorie de a ajunge la mal e printr-un transfer pe vase mici, care și ele caută să exploateze mareele, în loc să forțeze motoarele și să cheltuie bani pe combustibili.

În acea dimineață, fluxul începea abia în jurul orei zece, iar momentul ideal de întoarcere pe vas era abia după ora de vârf. Mulți dintre pasagerii vasului umblau prin apropierea portului, adunați de managerul de excursie. Ofițerul de punte era și el în apropiere, dar stătea cu ochii lipiți de apă și cu glasul în stație.

M-am dus către manager și mi-am prezentat biletul, el a aprobat, i l-a arătat și ofițerului. Au aprobat amândoi. Pe urmă mi-am scos pachetul de țigări și mi-am început, fără grabă, misiunea. Aveam până la paisprezece zile până ajungeam în destinația finală: Barcelona. Prima etapă a misiunii era evidentă și banală: să-mi localizez ținta. 

-Everybody, to the boats! s-a auzit strigătul ofițerului. 

Fluxul și refluxul țin de poziția lunii și asta le face destul de previzibile, însă nu mereu până la minut. Ofițerul, care urmărea atent curenții, probabil a observat că fluxul a pornit mai devreme decât îi indicau aparatele. 

-On board! strigă și managerul de excursii cât îl ținu plămânii.

Gloata aceea de turiști se năpusti către bărci, grăbită de glasul disciplinat, dar neobișnuit de neliniștit, al ofițerului. Gunoaie începeau să apară curgând pe apele nerăbdătoare ale râului din junglă. Lumea din jur intra într-o primă etapă de teamă. Dar ce mai reprezenta pericolul ce se ivea la orizont pentru mine atunci, când îl mai văzusem de multe ori?

Gândul îmi era la misiune. Îmi repetam tot ceea ce memorasem despre ea.

Ținta mea: adult alb, cel mai probabil ușor bronzat. 

Păr: cândva negru, la momentul acela amestecat cu gri și alb. 

Înălțime: 176 cm.

Origine: columbiană. 

Origine „genetică”: Țările Nordice. 

Culoarea ochilor: albastru șters.

Recognoscibilitate: ușor de identificat. 

Pregătire militară: Lipsă.

Condiție fizică: bună, peste medie. 

Alergii: inexistente. 

Obiceiuri: la fiecare câteva zile, are obiceiul să adoarmă în miez de zi. Bea multe lichide. Evită băuturile carbogazoase. Îi place muzica latină clasică.

Iubește: să nu i se spună ce să facă, banii, riscurile ocazionale.

Atuuri: de natură tehnică, mecanică și digitală. 

Slăbiciuni: relații inter-umane.

De aceea m-au fascinat furtul și riscul: când ele sunt implicate, totul devine cu atât mai memorabil. Suficient de memorabil încât să țin minte fețele și detaliile misiunilor multă vreme după ce le-am dus la sfârșit.

Am coborât în barcă, cu o lipsă de îndemânare falsă. Ofițerul era agitat. Ceva cu siguranță nu se petrecea după placul lui. Un tunet puternic se auzi în spatele meu. Se părea că, pe nepusă masă, natura întunecase cerul, generase scântei și planificase o furtună.

Partea 9

🚤

-Faster! We have to go! Mai repede! Trebuie să mergem! Andale! Andale! Haide! se striga în jur.

Furtuna care se apropia cu siguranță avea să fie scurtă, de vară, însă putea fi suficient de violentă încăt să facă abordarea navei periculoasă, chiar mortală. Dacă vântul începea să sufle cu putere dinspre râu, iar apele să curgă mai violent, ambarcațiunile noastre mici riscau să rateze MS Atlantic Sentinel și să fie aruncate în ocean - lucru rău pentru siguranța noastră, programul croazierei și timpul pe care eram obligat să-l petrec în mijlocul unei bălți albastre sărate. Iar dacă nu ratam, exista riscul să ne izbim puternic de vas și să existe victime. 

Nu eram la prima plimbare peste Atlantic și nu era excursia mea preferată din niciun punct de vedere, iar începutul ei nu-mi plăcea.

Un nou tunet s-a auzit. Câteva femei din barcă tresăriră, panicate. Nimeni nu părea să se mai bucure de excursie. Brusc, un val scurt, dar mai înalt și puternic decât celelalte aduse de curent, săltă barca, dezechilibrând câteva persoane. Ținta mea nu era nicăieri.

-Ei! Sit down! (Stați jos) strigă cu toată autoritatea ofițerul. Sit down! (Stați jos!) Ăștia sunt toți? îl întrebă apoi pe managerul excursiei. Trebuie să mergem! Pe vas furtuna asta drăcoasă nu se va simți prea violentă și sigur va fi scurtă. Nu vreau să facă nimeni atacuri de panică până ajungem la bord.

-Doar un om lipsește.

-Cine?

-Domnul care a urcat în Bridgetown.

-That fucking idiot (Idiotul ăla)… se auzi, mai mult șoptit, printre buzele agitate ale ofițerului, trecând pe lângă cei de pe ponton. 

Privea către aleea principală și, într-adevăr, părea că vede pe cineva. Făcu pâlnie cu palmele la gură.

-Move faster. Now! (Mișcă-te mai repede! Acum!)

Un lucru la care te aștepți mai puțin când personalul unei croaziere trebuie să se poarte frumos, ca în orice altă industrie ospitalieră, e să ordone astfel unui client. Îmi plăcea acel ofițer. Nici lui nu părea să-i placă omul și, deci, îmi era și mie mai ușor să-mi displacă sau, mai bine, să nu existe niciun risc să îmi pese de țintă. Pe deasupra, îmi oferise un indiciu bun: ținta era un caracter suficient de problematic încât un ofițer să-l numească, știind că este auzit de ceilalți, câcănar.

Câteva picături s-au desprins din cer și s-au izbit de noi. Picături mari. Priveam către locul unde aștepta ofițerul, dorindu-mi ca omul să își facă apariția de după alee. Era el. Altcineva nu lipsea, iar informațiile pe care le primeam nu dădeau niciodată greș. 

Barca s-a zguduit iarăși. Teama era deja generală. Continua să picure. Ofițerul încă aștepta, la fel și eu. 

Vbuff! 

S-a auzit o lovitură în barcă. Însă nu erau valurile: am fost împinși de la mal. Motorul care aștepta pornit, a accelerat și-a ridicat o perdea de apă înaintea mea. Vibrația se simțea în tălpi ca un tremur nervos. Apa grea și plină de mâl își spunea cuvântul. Condițiile au continuat să se agraveze. Tună iarăși, chiar deasupra noastră. Lumea se chircea, speriată de moarte. Priveam răbdător către ofițer, dar înainte să-mi dau seama, ploaia tropicală se dezlănțui violent și nu mai puteam vedea nimic, iar barca noastră prinse viteză mare, mult prea mare. Urma să urc pe vas fără să am confirmarea că misiunea mea urcă odată cu mine.

Partea 10

⛈️🏊🚨

Ploaia cădea peste noi abundent. Apele oceanului, lovite de picăturile uriașe, păreau a fierbe. Abia se puteau distinge forme în zare. Am reușit să văd silueta omului pe care ofițerul îl aștepta, dar eram prea departe ca să îl identific. Oricum nu mai avea rost să mă gândesc la asta. Furtuna devenea problematică.

Pasagerii din jur erau destul de speriați. Probabil nu erau deloc obișnuiți cu astfel de furtuni. Vasul, cu siguranță, le-a evitat în timpul petrecut pe ocean, iar o astfel de furtună, chiar și scurtă, se simte mult mai violent când ești într-o barcă micuță.

Ne deplasam repede și necontrolat. Micuțul motor al bărcii nu făcea față vremii. Reușea numai să țină direcția. Eram ud din cap până-n picioare și speram că rucsacul meu uzat era în continuare impermeabil.

 MS Atlantic Sentinel se vedea și ne apropiam de el într-o formă parcă scăpată de sub control. Pe măsură ce distanța se micșora, iar vălul creat de ploaie se ridica, dimensiunile vasului deveneau amenințătoare.

Pe deasupra, un alt fenomen straniu apăru: curenții de vărsare ai râului pierdeau într-un final din putere, permițând bărcii noastre să capete mai mult control asupra manevrelor, însă curentul oceanic care bătea apele către mal devenea mai puternic. Când cele două forțe se ciocneau, apa se înălța în valuri atipice, pe care le resimțeam ciudat în barcă. Deși încetinisem puțin, viteza era în continuare periculoasă pentru abordaj.

-Slow down! Încetinește! țipase un pasager către barcagiu, crezând că el este de vină.

Un alt val săltă barca și, pentru o clipă, orizontul dispăruse. Lumea se aplecă pentru a-și menține echilibrul. Când barca s-a îndreptat, vasul nu mai era înaintea noastră, ci părea pierdut undeva către stânga, iar controlul era pierdut. Urma să fim împinși în larg, iar dacă motorul nu avea suficient combustibil, în derivă.

Barcagiul, un localnic destul de tânăr, părea că nu mai este în aceeași barcă cu noi. Ținea strânsă cârma și privirea lui era doar către înainte. Nu răspundea nimănui. Era concentrat pe ce are de făcut și părea că pentru el ceea ce se petrece era o joacă plăcută.

Nu schimbă brusc direcția, ci părea că încetinește și așteaptă.

-What are you doing!? Take us to the boat! Ce faci? Du-ne către vas! strigase același om.

Barcagiul a rămas tăcut. În spatele nostru, destul de departe, se vedea cealaltă barcă cu pasageri, dar rămasă pe ruta potrivită. 

Un nou val atipic a săltat barca fără avertisment. Câteva persoane au căzut întinse pe fundul bărcii. Eu mă țineam strâns, pregătit pentru orice. Când barca s-a lipit iarăși de nivelul apei, orizontul se schimbase pentru a doua oară, dar în bine: eram pe traiectoria cea bună. Atunci motorul bărcii s-a auzit din plin, iar barcagiul nostru și-a pus experiența la treabă. Ignorând restul valurilor, a manevrat barca cu multă pricepere fără să ne mai pierdem direcția. Însă curenții erau în continuare puternici și își purtau propriile certuri. 

Vasul era la doar câțiva metri de noi. Motorul nostru devenise blând, barca fiind doar împinsă de curenți. Însă viteza era în continuare prea mare pentru o abordare lină. Mi-am dat seama de asta din timp, însă majoritatea pasagerilor nu erau suficient de atenți. Urma să ne izbim cu oarecare forță de vas, dar abordajul era sigur. Mai erau doar câteva clipe până la impact. Un domn speriat de viteză, care probabil avea alt deznodământ în cap, a sărit în apă chiar înainte să ne oprim de vas.

Pentru câteva clipe, nu s-a întâmplat altceva. Izbitura i-a făcut pe toți să se preocupe numai de propria persoană și până s-au dezmeticit, omul era deja purtat de curentul violent de-a lungul vasului. 

Atunci, un lucru straniu mi s-a întâmplat. Am încălcat o regulă: a mea și a agenției. Pentru a duce unele misiuni cu bine la capăt, anonimatul este cea mai bună protecție (sau lumea să creadă că ești blajin, inocent). Cu cât ieși mai tare în evidență, cu atât vei atrage mai multe acuzații și lumea va fi mai atentă în jurul tău. Scopul meu pentru acel voiaj de croazieră era să mă pierd între oameni. Însă, fără să-mi mai pese de acea regulă, am făcut un lucru pe care nu m-aș fi așteptat să-l fac: mi-am dat vesta de salvare jos și am sărit în apă.

Vesta era mult prea voluminoasă pentru mine și sunt un foarte bun înotător. M-ar fi îngreunat și încetinit, iar omul încă avea vesta proprie. După calculul meu, mai degrabă rezultat din experiență, era suficient să ne susțină pe amândoi în vreme ce înotam.

Imediat ce m-am scufundat, am simțit puterea curenților care nu se vedeau la suprafață. Apa m-a împins și pe mine în aceeași direcție. Am stat sub apă câteva clipe, încercând să profit la maximum de gura adâncă de aer pe care am tras-o și de viteza curenților. Apa nu era limpede, dar puteam vedea două puncte negre care se zbăteau aproape de suprafața apei și știam că erau bocancii lui.

Când am scos capul la suprafață, eram mai aproape de om decât de barca din care sărisem. După încă puțin efort, l-am ajuns din urmă. El nu înota, ci doar se străduia să stea la suprafață. Era mult prea speriat din cauza șocului termic și a forței curenților pe care îi resimțea . Ar fi fost mai rău dacă ar fi încercat să înoate înapoi.

L-am prins de vestă și m-am lipit de el.

-Calm! Calm! i-am spus autoritar, să înțeleagă că e spre binele amândurora dacă mă ascultă. Bine! Așa: respiră!

Tonul funcționa. El se uita la mine, speriat, însă respirația i se regla. Am înțeles din privire că trebuie să facă după cum îi spun. 

-Bine! Uită-te la mine! O să facem în felul următor: te vei lăsa pe spate, iar eu o să stau lângă tine, să mă țin de vesta ta. Nu are rost să ne irosim energia luptând împotriva curentului. Vom sta cu spatele către vas și vom da ușor din picioare, ca să nu ne lăsăm complet la mila apei. Vor trimite foarte curând pe cineva după noi. Ai priceput?

Omul doar a dat din cap.

-Cum te cheamă?

-Harry.

-Bine Harry! Eu sunt James! O să fie ușor! Ai încredere!

Și ne-am așezat în poziție, așa cum am descris-o. Nu știu să vă spun câtă vreme am plutit așa. Curenții și valurile au continuat să ne depărteze de vas, chiar dacă încercam să ne menținem în același loc. O vreme apa a continuat să fie rece, căci venea dinspre râu, iar ploaia caldă ne încurca respirația. Apele, puteam simți, doar scurgeau tăria din noi. Nu era o luptă pe care o puteam câștiga, ci doar un deznodământ pe care îl puteam amâna. 

În cele din urmă, sunetul unui motor răzbi printre valuri. Cineva venea după noi. 

Omul a continuat să stea pe spate, cu ochii mai mult închiși, mișcându-și picioarele după cum îi arătasem. Nu știu dacă se ruga, dar își mișca buzele și uneori bolborosea. Nu a simțit când barca s-a oprit lângă noi, dar s-a speriat când un braț l-a săltat. A fost suficient cât să-l facă să mă împingă pe nepregătite sub apă, când încercam să vorbesc.

Înainte să revin cu bine la suprafață, un braț m-a prins de spatele hainelor și, cu o forță încredibilă, m-a tras direct în barcă. 

-Ești bine? mă întreba toată lumea

-Am văzut ce ai făcut!

Nu puteam să le răspund. Înghițisem o gură zdravănă de apă și tușeam de mama focului, încercând să scot din mine apa sărată și plină de mâl. 

Până să-mi revin complet, am ridicat privirea și am văzut: după noi venise a doua barcă plină cu pasageri și printre ei, în capul celălalt, era el.

Următorul capitol săptămâna viitoare!

Lasă o recenzie, un comentariu sau o sugestie mai jos!

⬇️⬇️⬇️